Statui

15 septembrie 2015,ora 20:24,parohia Coslada
 
  Nu poate biserica, adică tu și eu, toți creștinii, să trăim fără a fi intim legați de suferințele și moartea lui Isus Cristos. Tot ce se uită cu privire la acest Isus crucificat este o viață în afara creștinătății. Ne-am născut din coasta celui crucificat ca fii ai lui Dumnezeu, curățați de păcat prin sângele fiului său, el este cel care ne-a născut din nou.   Un copil când se naște vine îmbrăcat în sânge și apă de la mama sa.
  Ce spune evanghelia după Ioan când se pomenește de coasta deschisă a lui Isus. Că s-a născut omul nou, o lume care nu are nimic de văzut cu aceasta care ne înconjoară, o lume născută din harul Domnului nu din păcat. Suntem fii grației lui Dumnezeu, după o naștere dureroasă.   Înainte să moară, la ultima cină, Isus spune că simte durerile nașterii, că este speriat, trist, ca și o mamă care urmează să nască. Dar, după ce dă naștere unei vieți noi, nu-și mai amintește de durerea prin care a trecut, este depășită de bucuria de a aduce pe lume o viață frumoasă, strălucitoare. În botez se întâmplă același lucru ca și la naștere: biserica rupe apele în vasul în care se botează copilul. Acest vas este de fapt pântecele bisericii de unde ne-am născut noi cu toții ca fii ai lui Dumnezeu. Creaturi noi care nu au nimic de văzut cu această lume.
  Suntem numai în trecere, ne folosim de lucrurile de care avem nevoie. Ceea ce nu este necesar este deja păcat spunea un vechi părinte. Sfânta Tereza spune: cu Dumnezeu singur și ai tot   ce-ți trebuie. Însuși Isus ne zice: nu numai cu pâine trăiește omul și aici implică toate lucrurile materiale ci cu cuvântul lui Dumnezeu care este el, Isus.  Aici ai pe fiul tău și se referă la omul care s-a născut din durerea lui, fără pată. Aceștia suntem noi așa cum ne-am născut prin botez, fără pată, fără păcat. După aceea avem noi grijă să ne murdărim, pentru că natura umană este rănită. Ca un copil care nu știe ce face are tendința de a se răni, de a se murdări, de a cădea. Pentru aceasta este bine ca de fiecare dată să încercam să acumulăm cât mai multe cunoștințe despre viața lui Isus, numai așa o să ne putem menține în picioare și să trecem prin viață cu mintea plină de înțelepciunea lui Dumnezeu. Nu cu înțelepciunea acestei lumi care ne face să ne împiedicăm mereu, să ne rănim singuri sau să lovim pe alții.
  Să stai drept lângă crucea lui Isus înseamnă să ai compasiune față de ceilalți. Isus a fost pus pe cruce în numele lumii întregi și dacă îmi este indiferentă durerea cuiva înseamnă că sunt în afara influenței crucii. Maria era la picioarele crucii chiar dacă în realitatea de atunci, ca femeie nu avea ce căuta în locul unde bărbații făceau legea. La picioarele crucii poți fi chiar și atunci când nu există niciuna pe o rază de kilometri. În alte evanghelii spuneau că femeile priveau de departe, de fapt așa era dar din punctul de vedere al lui Dumnezeu acestea erau în picioare împreună cu crucea. Istoria spune că lângă cruce nu erau decât soldați, marii preoți, scribi, puternicii acelei lumi iar femeile departe. Nu lăsau să se apropie, nici măcar pe mama lui. Noi, biserica dacă vrem ca lumea să ne creadă, trebuie să fim uniți cu orice inimă în suferință și aceasta pentru că ar trebui să știm că în toată durerea cuiva este un Isus crucificat. În acest moment continuă să fie pe cruce. 
  Majoritatea creștinilor, mai ales când cu procesiunile, spun că le fac din credință. În săptămâna mare, când au loc tot felul de manifestări, procesiuni cu mulțimi de oameni, aceștia sunt atenți doar la fecioara durerilor, un manechin de ghips îmbrăcat, sau alte statui de isuși căzuți sub cruci. Nu știu că acea fecioară de lut nu este oglinda bisericii. Eu trebuie să fiu cel care îl acompaniază pe Cristos în suferință, cel care continuă să fie crucificat în toți răstigniții pământului, creștini sau atei, fii ai lui Dumnezeu toți.  
  Maria îl are pe unicul născut și acesta pus pe cruce. Spun Scripturile că ar trebui să iubim ca și cum acel care suferă, indiferent cine ar fi, răstignit sau renegat de toți este de fapt fiul meu.  Într-o poză  pe internet era o procesiune într-un sat, cu multă lume care se îmbulzea să atingă măcar cu un deget carul alegoric cu flori și statui, iar într-un colț, singură, la ușa unui magazin o cerșetoare așezată pe asfalt. Dacă noi numim aceasta credință ne înșelăm, demonstrația de credință nu se face împingând în stânga și în dreapta să ajungi cât mai aproape de statui și flori. Când te simți câteodată așa cum ar cădea cerul peste tine, dacă biserica nu te privește cu duioșie înseamnă că acea biserică ce tu o știai alături de tine nu este creștină. Poți asculta liturghii în fiecare zi și să plângi de emoție la vederea unor procesiuni, aceasta nu este credință.
  Hai să fim clari, coerenți, cum spune sfântul Paul: adevărata religie este să fi alături de cel în suferință.   Ne spune și Isus Cristos: când mi-a fost foame mi-ai dat să mănânc, când am fost bolnav m-ai vizitat, când am fost dezbrăcat, când eram la închisoare, când mi-a fost sete. Când a fost aceasta că eu nu-mi amintesc? Când ai făcut-o cu cineva în această situație ai făcut-o cu mine, eu eram acea persoană. Bolnavă, flămândă, însetată, închisă, dezbrăcată. Aceasta o uită de multe ori biserica fixându-se în special pe acele imagini care la urma urmei sunt bucăți de lemn sau hârtie pictate. Imagini ce nu vorbesc, nu aud, nu suferă. Oricât de frumoasă o să fie împodobită o statuie sau o icoană aceasta nu aude și nu vede. Poate să aibă chiar denumirea de făcătoare de minuni, nume de altfel dat de om, poate să se cheme Isus de Medinaceli sau să fie o cruce cu o istorie deosebită. Toate sunt bucăți de lemn puse de noi oamenii pe piedestale la care ne închinăm.
  Este mai ușor să-ți faci cruce trecând pe la o răspântie cu un Isus de tablă ruginită decât să-i vorbești fratelui care te-a supărat ,poate din greșeală cu un cuvânt.   Imaginile ne reamintesc și ne reprezintă, nu zic să nu le porți respect dar să nu credem că aceasta este suficient. N-o să mă uit la fotografia mamei când ea este vie chiar în fața mea. Este de fapt cerșetoarea de care vorbeam mai devreme. La ce mă servește sărutul fotografiei mamei dacă în rest nu-i dau atenție, nu fac ce-i place. Fecioara Maria ne spune: face-ți ceea ce Fiul meu vă cere.
  În zadar ridicăm biserici impunătoare din marmură scumpă dacă ceea ce are ea înăuntru nu este credință. Cam așa este în majoritatea cazurilor.   Creștinii trebuie să se trezească și aceasta să o facă la picioarele crucii. În principal tinerii din ziua de azi, cu atâtea activități și procesiuni ajungem de fapt să acoperim crucea, suferința și moartea. Lăsăm în lumină numai învierea cu strălucirea și cu bucuriile ei. Uităm să spunem că de fapt învierea este a unui răstignit,  așa înviat are încă rănile care au dus la moartea lui. Nu putem să uitam acest lucru.
  Simon îi spune Mariei când Isus era încă mic și-l prezintă la templu la 40 de zile: o sabie o să-ți străpungă inima. Biserica, dacă nu o să învie și ea, nu putem pretinde nimic, o să continuăm să trăim cu acea sabie în inimă pentru durerile de pe acest pământ.  Numai așa o să ajungem credibili, nu cu procesiuni, rituri. Nu spun că este rău să se facă dar nu este suficient ,nu au importanță. Cu o mantie pe tine și cu acele grinzi grele pe umăr cu fecioare și Isuși nu mi se pare a fi o manifestare a credinței. Când pe de altă parte, în viața familiară trăiește un infern, și aceasta o vedem cu toții. Ies îmbrăcați cu haine de paradă să acompanieze o statuie ce nu are în ea nimic în afară de lemn, ghips și ceva vopsea.În schimb nu le arată copiilor lor cum să-l iubească pe Isus cel adevărat, flămând, obosit, descurajat, dezbrăcat. Este realitatea biserici de azi, asta-i ceea ce se vede.
  Biserica nu este Papa, nici călugării și nici preoții, biserica ești tu, sunt eu. Hai să fim acea biserică născută din coasta lui Isus, nouă, fără pată, acea biserică ce suferă alături de cei năpăstuiți moral și material. 

  Juan Bernardo, preot