30 septembrie 2015,ora 20 :24,Parohia Coslada
Lasă-mă să mă duc să reconstruiesc cetatea părinților mei. Poporul lui Israel era în exil în Babilonia unde cetățenii acelei națiuni le cereau iudeilor să povestească despre datinile religioase legate de tara lor. Este cuvântul Domnului, este istoria poporului evreu. Nu putem să o uităm pentru că aceasta istorie s-a format după modelul pe care-l avem în vechiul popor al lui Dumnezeu. Dacă nu cunoaștem istoria Israelului ,poporul lui Dumnezeu sau mai bine zis, istoria lui Dumnezeu pășind alături de poporul său, nu-l cunoaștem pe Domnul. Nu știm pentru ce există, ce face și pentru ce face, nu știm nici cine suntem noi în prezența lui, nici cărui popor aparținem nici a cui familie suntem. N-o să obosesc repetând aceasta deși știu că de multe ori cade ca ploaia într-un teren deja îmbibat cu apă.
Dacă nu se cunoaște istoria care Dumnezeu a făcut-o cu părinții mei care sunt poporul lui Israel, și toată biserica ce vine începând cu moartea și învierea lui Isus Cristos și coborârea Sfântului Duh, dacă toate acestea nu le știu înseamnă că n-am ajuns să mă cunosc, nu știu de unde vin. Voi crede că a fi creștin este să fiu devotat unei imagini a Sfintei Maria din biserica din satul natal sau din altă parte. Nu are nimic de văzut cu acest lucru. Eu trebuie să știu care este identitatea mea, aceea că aparțin unui popor și că sunt chemat acuma, în mijlocul unei lumi milenare să reconstruiesc cetatea strămoșilor mei. Prin intermediul acestora am primit învățăturile de credință, părinți care unii dintre ei și-au dat viața ca mie să-mi ajungă vestea cea bună, evanghelia, cunoașterea lui Isus. Cum să nu-mi amintesc de ei, să mi se lipească limba de cerul gurii dacă n-o să-mi amintesc de tine Ierusalim spune psalmul.
Când fiecare, mai ales acuma când suntem atât de individualiști, când nici familia nu mai este ce era, fiecare se închide în el. În această lume atât de individualistă, dacă pierdem noțiunea de familie înseamnă că nu avem nimic nici la nivel uman și nici spiritual. Eu nu inventez credința. Părinți care vin să-și înscrie un copil la clase de religie pentru prima cuminecare, sau care are nevoie de o hârtie că fiul sau fiica vor să se căsătorească și care nu mai apar niciodată pe la biserică, îmi spun: părinte, eu am credința mea. Păi uite domnule, credința nu este a dumitale personală, este credința părinților noștri, a poporului lui Dumnezeu. Aceasta constă în a confirma ce a făcut Dumnezeu. Rugăciunile de acum ale poporului evreu sunt repetarea și afirmarea faptelor și a minunilor pe care Dumnezeu le-a făcut pentru ei de-a lungul istoriei. Cea mai mare dintre ele este încarnarea cuvântului etern și aceasta crucificat pentru mine. Dacă nu aprofundez ceea ce explică acest mister care este cuvântul lui Dumnezeu, sunt scrisorile Tatălui meu pentru mine și trebuie să le cunosc cât mai bine atunci nu mă simt ca făcând parte din biserică ,mă simt singur și nu pot spune: credința ce o am este cea a strămoșilor.
Suntem poporul care s-a născut din mila lui Dumnezeu ,un popor care s-a născut din suferință, din durerea de a fi sclav în Egipt. Din suferință și durerea lui Isus Cristos pe cruce din a cărui coastă s-a născut acest popor nou. Între strămoși sunt martiri, sfinți, profeți, o armata întreagă de martori ai suferințelor și a morții lui Isus pentru noi. Este istoria pe care Dumnezeu o face pentru mine prin intermediul bisericii. A aceleia căreia îi aparțin, dacă aparțin de vreo biserică. Dacă nu mă simt membru al bisericii de ce aduc pe fiul meu să-l boteze. Mi se pare că oamenii zilelor noastre, ai acestei societăți în care gândirea este aproape inexistentă, avem conștiința așa ca și neuronii, atrofiată. La ce să mă deranjez să gândesc, obosesc fără rost. Dacă aceasta este așa ,de ce noi care credem nu ne propunem cu curaj ca în măsura în care Dumnezeu ne ajută, să reconstruim poporul lui. Știți de Sfântul Francisc, i s-a cerut să reconstruiască biserica. Nu s-a dus la Roma să vorbească cu cardinali și episcopi, nu, la el îi corespundea să-l aibă doar pe Dumnezeu ca mentor. Aceasta este fundamental, dacă eu îl am pe Domnul ca pe un tată, îi am pe ceilalți fii ai lui Dumnezeu ca pe frații mei. Așa că printre frații mei se numără toți sfinții, apostoli, martiri, părinți, toți toți. Fac parte toți din familia mea.
Cum să nu-mi aduc aminte de ei? Formăm noul Ierusalim, ce trebuie să fac eu? Primul lucru este să iubesc istoria lui Dumnezeu cu mine, istorie care nu începe cu nașterea mea. Istoria începe în Egipt când toți strămoșii mei erau sclavi, noi am fost acolo spun iudeii când celebrează Paștele. Sclavii aceia duceau cu ei sămânța care acuma sunt eu, la fel cum biserica veche ducea deja sămânța care acum suntem noi creștinii, sunt eu. Nu pot să uit de poporul care mi-a dat moștenirea împreună cu Isus Cristos. Și pentru că fac parte din această familie sunt moștenitor la partea care-mi corespunde ca și familiar. Această parte este de fapt însuși Dumnezeu împreună cu fiul său, moștenitorul împărăției. Este regatul pe care Isus se încăpățânează să ni-l anunțe prin discipolii săi. Vine împărăția lui Dumnezeu. Îi spune cineva: am să te urmez oriunde ai să te duci. A, da ? Ce bucurie. Pentru că eu nu am pe ce să-mi sprijin capul noaptea, dacă însă cauți un post important sau comoditate sau avantaje de orice fel, să fi faimos, vedetă să ști că nu te pot ajuta.
Cădem în tentația de a face gesturi care să atragă atenția, gesturi uneori ieșite din comun. Se uită că pentru a convinge pe alții nu avem decât crucea ,și spre ea ne ducem. Nu există înviere dacă nu mori în Cristos, el care s-a logodit cu noi când era pe cruce. Crucea nu este un loc de suferință ci este simbolul maxim de iubire față de ceilalți. Biserica trebuie să fie toată pentru Cristos, așa cum el a făcut totul pentru ea, sângele, umilința, durerea și viața până la urmă. A fi creștin este a avea împărăția lui Dumnezeu ca obiectiv fundamental. Unde aș putea eu să deschid porțile împărăției? În casa mea, în familia mea, în inima mea prima dată. Dacă acuma ar fi aici toți membrii parohiei noastre i-aș întreba. Ai deschis Biblia să vezi ce scrie despre împărăția lui Dumnezeu? Cum crezi că poți lucra în această direcție dacă n-ai citit, este imposibil, te înșeli pe tine însuți.
Nu îți spun că ești un păcătos sau un creștin adevărat. Perfecțiunea și sfințenia ni le dă Isus, este harul lui, este un cadou. Când o să ajungi să sorbi cu adevărat cuvintele din Biblie? Numai așa o să ajungi să-l cunoști pe Dumnezeu, nu poți iubi ceva ce nu cunoști, pe cineva despre care nu ști nimic sau foarte puțin. Cineva o să-ți spună: nimeni nu l-a văzut, și așa și este. Dar am citit despre el, cum de exemplu se putea ca tatăl meu să moară înainte de al cunoaște, sau a plecat undeva departe și nu-mi amintesc de el, dar, a lăsat niște scrisori din care eu pot să-l cunosc. Numai citind o să văd cât a pătimit pentru mine ,știu că a lucrat pentru mine, de atâta timp și cu atâta ardoare că nu pot să-mi imaginez. El nu a fost niciodată departe de mine și atunci nu pot spune că nu cunosc pe tatăl meu pentru că nu l-am văzut. Am citit despre el și văd cuvântul lui ca și o flacără plină de amor.
Dragi frați, nu putem pune alte țeluri în fața celui mai important, împărăția lui Dumnezeu. Spune Isus: cine nu vrea cu tot dinadinsul acest lucru, cine dă înapoi nu că nu se poate mântui ci că nu este folositor la reconstruirea împărăției. Să știți: nu este bun. Dacă o să le arătăm credința la copii sau chiar și la adulți o s-o fac începând cu patimile lui Isus ,împărăția lui Dumnezeu este deja pe pământ. Cum să nu-i fac să vibreze sufletul unui copil cu capacitatea de înțelegere pe care acesta o are când spun că binele, bucuria, minunea, fericirea , sănătatea ,bunătatea ,protecția le găsești la Dumnezeu. Toate aceste daruri nu o să le întâlnească în altă parte. La lumea de azi dacă îi greșești cu ceva primești imediat o palmă. Dumnezeu nu-ți dă palme, el este izvorul binelui, este totul o binecuvântare.
Juan Bernardo, preot
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu