Iertare

Așa cum zăpada și ploaia cad din cer ca să îmbibe sămânța spune Dumnezeu prin gura profetului Isaia așa o să fie și cuvântul meu. Cuvânt care cade și umple uscăciunea care este bucata de lut ,omul. Asta când nu deschidem umbrela mândriei, ca ploaia de cuvinte să nu ne atingă. Trebuie să ne lăsăm udați de cuvântul Domnului mai ales când inima noastră este ca un deșert. În societatea de azi după cum vedeți această zonă deșertică este tot mai mare. Și nu numai la nivel spiritual, religios, chiar la nivel uman. Cultura, la modul general este seacă, la fel ca și sufletul omului. Cultură care mai nou nu este numai seacă, este de-a dreptul plină de boli. Avem puține fraze la îndemână cu care să ne exprimăm și trebuie neapărat să conțină câteva cuvinte de ocară către te miri cine.

   

Biserica este pusă ca să lumineze, pentru toți. Tonul pe care cuvântul vine spre tine poate fi dulce, calm iar alteori poate fi poruncitor, acru. Așa făcea și Isus. La cei blânzi și umili vorbele veneau ca și o mângâiere iar la cei care resping bunătatea lui Dumnezeu, adevărul de fapt, gol și neiertător, vorbele vin ca și un ciocan pneumatic. Pur și simplu te strivesc. Și nu pentru lipsa compasiunii, oricât de aspră va fi dojana să fi sigur că o face din iubire. Cuvinte atât de grele, spuse direct în față nu s-a pomenit în toată istoria iudeilor. Aceștia îl urau pe Isus, o ură de moarte, pentru adevărul care-l spunea despre ei. Din iubire.

   

Pentru toți acești farisei ai zilelor noastre trebuie să ne rugăm, să nu uităm că și pentru ei a fost vărsat sângele lui Cristos. Există un fel de supărare, de aversiune, să-i spunem sfântă împotriva celor care nu fac ceea ce trebuie. A avut-o și Isus când a pus mâna pe bici și i-a scos din templu dar de la aceasta și până la ura de moarte este cale lungă. Te poți supăra și tu ca părinte pe unul dintre copii dar aceasta nu înseamnă că îl urăști.

   

Să continuăm cu metafora ploii care cade pentru a da recolte, a da viață. Așa s-a întâmplat în Cristos. Adevăratul cuvânt, făcut om coboară din cer, vine ca și o ploaie binefăcătoare pe acest pământ atât de uscat. Dumnezeu a creat acest pământ ca o grădină înfloritoare dar omul, ca o adevărată lăcustă a distrus tot, lasă după ea numai pârjol. Dumnezeu ne-a dat ploi și prin gura profeților, prin însăși istoria salvării poporului evreu. N-a fost suficient, a trebuit până la urmă să-și trimită fiul iubit, un râu plin de viață. Viața însăși.

   

Când citesc din cărțile profeților întotdeauna am în minte pe Isus crucificat. Tot ce spun profeții duc la această imagine. Este mai ușor de înțeles vechiul testament dacă-l ai în fața ochilor pe Isus crucificat. În acest Cristos pe cruce se împlinesc toate scripturile. Cu brațele deschise, acolo pe tronul preferat, crucea pare ca o carte deschisă, plină de învățături. O pot citi toți, este pusă la înălțime ca să se poată vedea, este pusă în amvon, pe cruce.

   

Isus se transformă în ploaie adevărată atunci când din coasta sa iese apă și sânge. Este ca și o fântână pe un deal și noi mai la vale în așa fel că spiritul nostru, sec de multe ori și conștiința noastră aridă să poată primi această apă. După ce ne îmbibăm bine cu apa vieții, cuvântul lui Dumnezeu, dragi frați, de aici încolo ni se cere să dăm fructe. Un pământ care nu dă roade nu este bun la nimic. Terenul poate să difere, unul să fie mai roditor și altul mai puțin dar acest lucru se poate rezolva. Și eu mă pun de multe ori în fața Tatălui și spun: Doamne, dacă tu nu mă sapi, nu mă uzi, nu-mi pui gunoi la rădăcină n-o să scoți nimic din mine. Știu că ai multă răbdare cu mine, pentru aceasta îți cer să mă fertilizezi cu îngrășăminte, cu Duhul Sfânt, nu-mi ajunge numai cuvântul. Dacă vezi că nu mă convertesc cu binele îți dau dezlegare să o faci în mod forțat pentru că numai prin mine însămi nu cred că o să reușesc. Mi-ar plăcea să o pot face eu singur dar îmi dau seama că este mult peste puterile mele. Fă ce vrei, trage-mă după tine, aruncă-mă, scutură-mă numai să pot până la urmă să dau și eu rod.

  

Care sunt roadele care le aștepți de la mine? Umilința, răbdarea, blândețea, o inimă generoasă și amabilă, să mă asemăn dacă se poate cât mai mult lui Isus. Îmi lipsește curajul, sunt un laș, fricos, leneș, ca un pui de pisică dacă nu te supără comparația. Nu știu de ce le repet, tu le ști mai bine decât mine. Ai grijă Doamne de acest pisoiaș, nu știe săracul ce vrea. Simt că izvorul vieții, care este Isus Cristos, mă inundă ca un râu. Ce-ar fi de mine dacă nu m-ai uda? Vreau să fiu ca un burete pentru această apă, să mă umplu de ea, să o simt vie.

   

Dumnezeu ascultă întotdeauna vocea celui umil ne spune psalmul de azi. Am în vedere ceea ce vă spuneam adineauri, pe Isus crucificat care striga Tatălui să-l scoată din coșmarul prin care trecea. Pare că Dumnezeu nu voia să-l audă, și aceasta când cel drept și fără de păcat cerea îndurare. Când eu mă plâng, sau altcineva o face, cu multă suferință și durere ni se pare că nu ne aude nimeni. Dar, citim înaintea psalmilor cartea lui Iov ,carte ce vine în contradicție cu aceștia. Cel sărac și drept este pus la pământ de Dumnezeu. Acest Iov folosește în lamentările lui cuvinte greu de egalat în duritate și reproș. Cine o să-mi dea cuvinte să mă apăr de tine Doamne spune Iov? Până la urmă, tot  cuvintele tale o să fie acelea care o să mă apere. Cred că și cuvintele grele pe care ți le arunc atunci când mă plâng de ceva tot tu Doamne mi le dai.

  

 Isus folosește de asemenea în durerea lui cuvinte de reproș: ,,Eli, Eli lama sabactani”. De ce mă chinuiești, eu sunt inocent, mi-am făcut datoria. Isaia spune și el: nu o să se întoarcă la mine cuvintele dacă nu-mi fac treaba pentru care am fost destinat. Datoria lui Isus a fost să mă caute și să mă ude cu roua sfântă a apei coastei lui pentru a mă curăța de păcate.

   

Dar și psalmii au adevărul lor, doar sunt veniți din gura lui Dumnezeu. Ne arată că Tatăl ne răspunde dar nu atunci și cum vrem noi. De un lucru  poți fi sigur, nici un fir de păr din capul meu nu se mișcă fără știrea lui. Știe tot. Pare că nu aude, stă liniștit și nu zice nimic în timp ce eu mă perpelesc, ard încet încet. Oare chiar am rămas singur pe lume?

   

Când a dat răspuns Dumnezeu la toate  plângerile? După cele întâmplate pe Golgota. Iar răspunsul a fost pe măsură: chemarea la viața veșnică și întronarea lui Isus peste toată lucrarea.

   

Și pe noi ne așteaptă aceeași soartă. Motive de suferință și plânset îți dă această viață din abundență. Poți fi într-un miting continuu de protest. Sunt unii care sunt parcă născuți pentru așa ceva. Morocănoși și gata de comentat încă din momentul când au văzut lumina zilei. Nu le convine nimic, veșnic au probleme. Numai ei. Ca și acel evreu dintr-un lagăr de exterminare nazist care a lăsat scris pe o bucățică de hârtie găsită după terminarea războiului; ,,Cred în continuare în Dumnezeul lui Israel chiar dacă el a făcut totul să-mi pierd încrederea în el”. Așa și pe cruce ,fiul iubit își dă viața pentru tine, nemulțumitul, chiar dacă tu faci totul în contra lui. Există o teorie a plângerilor, a nemulțumirilor care spune că și acestea pot constitui rugăciuni dacă vin din străfundul inimii. Din toată ființa mea strig Doamne către tine, nu-mi ascunde fața.

  

Speranța că Dumnezeu o să te ajute nu trebuie să lipsească, nădejdea că el și numai el te poate ajuta. El are răspuns la tot ce mă doare. Nu spuneți multe cuvinte în rugăciunile voastre ne spune Isus. Aud câteodată în unele biserici un turuit mărunt așa ca de un motor silențios, sunt persoane care cred că se roagă. De fapt recită o înșiruire de cuvinte și cu cât o fac mai repede cu atât cred că-i mai bine. Câteodată, chiar și în timpul predicii ,câte o doamnă în vârstă își continuă bolboroseala. Te rog să taci doamnă. Ce înșiruire de cuvinte fără noimă șoptești în loc să-l lași pe Dumnezeu să-ți vorbească? Altceva este atunci când insiști. Vin în seara aceasta Doamne în fața ta așa cum am fost și ieri și alaltăieri, și acum trei zile și voi veni și mâine și poimâine până când voi ști că m-auzi. Avem exemplul văduvei care a fost în stare prin insistențele ei să-l facă pe judecător să-i dea dreptate. Nu folosește multe cuvinte , cere numai dreptate, dar zi după zi, iar și iar. Câteodată o liniște face cât o mie de cuvinte. Dacă în tăcerea ta ai să simți prezența lui Dumnezeu te asigur că nu o să mai ai nevoie de vorbe.

   

Isus ne promite că nu este posibil ca Tatăl să-ți asculte rugăciunea și să nu te ajute. Dar, nu poți începe Tatăl nostru dacă înainte nu i-am iertat pe cei care m-au rănit. Poți fi sigur că îți bați gura degeaba. Te înșeli pe tine însuți. În plus, având convingerea că te-ai rugat o să treci deja la faza de așteptare a răspunsului, de rezolvare a problemei. Pot să te asigur că acesta nu o să vină. Multe parabole pomenesc de iertare cum este cea a datornicului. Dacă nu ierți, tot și de multe ori nu începe nici o rugăciune. Ba da, ar fi una, dă-mi puterea Doamne să iert pe …., și te gândești la cel care te-a rănit cel mai tare, numai așa o să-mi pot continua rugăciunea. Dacă te gândești bine, noi suntem ca niște furnici, ce răni așa de grave își pot face una celeilalte? Ce ofense sunt acestea în comparație cu păcatele noastre față de cel care ne-a creat. Neascultarea, să nu ai încredere în el, să-i întorci spatele, să trăiești ca și cum tu te-ai creat pe tine însuți.

  

 Să vă fie clar, nu voi spune te iert unei persoane care nu-ți cere acest lucru, ar fi ca și cum ai da cu parfum pentru cineva care nu are miros. Este o faptă inutilă. În inima mea, încă din momentul în care cineva mi-a greșit trebuie iertat, trebuie să avem doar răbdarea să ne-o ceară. Iar iertarea trebuie să fie definitivă, irevocabilă, fără drept de apel, fără urmări, fără condiții. De 70 de ori 7 adică întotdeauna, numai să mi-o ceară. Dacă cineva îmi greșește de atâtea ori spune evanghelia, dacă îmi cere iertare de câte ori trebuie să-l iert? Rețineți : dacă îmi cere iertare. Isus iartă întotdeauna pe cel care se pune la picioarele crucii, este una dintre formele de spovedit. Așa face femeia care-i spală picioarele, hoțul cel bun care se spovedește pe cruce, femeia adulteră. Ce ni se întâmplă nouă este corect spune hoțul, faptele mele merită pedepsite. Ce confesiune mai bună vrei? Și plata vine imediat, chiar azi ai să mă însoțești în împărăția cerurilor. Pe ceilalți din apropierea crucii, soldați și înalți preoți Isus nu le spune că i-a iertat, îi cere doar Tatălui să-i ierte că nu știu ce fac. Nu știu nici măcar să ceară iertare. Nu le spune prin viu grai : v-am iertat, dar în inima lui ei erau absolviți încă de când l-au arestat.

  

 În ziua de azi nu poți spune că cineva greșește pentru că vrea cu tot dinadinsul. S-a ajuns la un așa înalt grad de ignoranță în tot ceea ce facem că nu ne dăm seama că am rănit pe cineva. Cum pot unii să disprețuiască cu așa ardoare pe cel care i-a creat? Cât întuneric poate să aibă aceștia în sufletul lor? N-avem cum ști, nici ei nu știu, singurul Dumnezeu știe și-l doare.

  Să-l lăsăm pe Isus să ne ude cu roua coastei lui, să ne îmbibe de viață iar noi să putem înflori și da rod la rândul nostru. Să începem cu iertarea.

  Juan Bernardo ,preot

Maturitate

Parohia Coslada 28 iunie 2015, ora 12:37
Maturitate
Mulțumesc Doamne că m-ai eliberat și nu ai lăsat ca dușmanii să râdă de mine. Am repetat acest refren la psalmii de azi. În inima noastră adăpostim aceste cuvinte de mulțumire. Venim aici frații mei dragi să fim mai aproape de Isus ridicând ochii noștri către el, crucificat și glorios. Putem să-l binecuvântam pe Tatăl spunând: mărire ție pentru că m-ai eliberat. 
 De cine m-ai scăpat? De ce ai făcut-o? Cum?
 De râsul triumfător al inamicilor mei. I-ai păcălit Doamne, de acum nu se vor mai ridica împotriva mea așa cum sunt păcatele care au puterea să mă distrugă, să-mi înece viața. Așa îmi pot schimba ele cântecul în plânset. În același psalm spui că ai schimbat doliul cu dansul. Euharistia este o sărbătoare pentru că Domnul mi-a luat de pe umeri jugul păcatului. N-o să mai poată să râdă de mine dușmanul crezând că m-a prins în capcană. 
 Cine a făcut aceasta? Cine a fost negociatorul? Prin intermediul cui s-a realizat această salvare, mântuirea mea? Cine a plătit? Răspunsul este simplu: Isus Cristos.
 Când îl vedem pe cruce nu este o chemare să-l jelim ci să strigăm victorioși: Doamne , tu ești stânca mea, tu mă poți salva, mi-ai rupt lanțurile. Cușca în care eram închis ai rupt-o tu prin carnea ta, pe cruce. M-ai lăsat fără păcat, ai împrăștiat negura, de acum razele tatălui mă pot mângâia. Este urgent să-l căutăm și să-l descoperim în străfundul sufletului ca să nu ajungem să fim o biserică sub-alimentată, anemică. Cereți ajutorul Spiritului Sfânt ca să puteți descoperi și interpreta faptele lui Isus așa cum au făcut-o evangheliștii și sfinții apostoli. Ei ne transmit nouă cine era Isus.
 Ce ne povestește azi sfântul Marcu nu este o anecdotă de-a lui Isus. Evangheliștii nu narează viața lui Isus ci forța cuvântului său și cine este el ca persoană. În acest pasaj ne spune că Isus s-a dus pe celălalt mal și că era înconjurat de multă lume. Șeful sinagogii, de fapt șeful spiritual al acelui norod se apropie de Cristos, îngenunchează și cu credința  adevărată pe care numai umilința și durerea ți-o poate da îi prezintă situația în care se găsește cum o spune chiar el : copila mea. Este în ceasul de moarte, vino, pune-i mâinile. Între timp vine cineva și-l îndepărtează de Isus spunându-i să nu-l mai deranjeze degeaba. Fata a murit. Isus aude și-îi spune: -Nu-ți fie frică, ajunge doar să ai credință. A luat cu el pe discipolii cei mai neîncrezători, pe aceiași care i-a luat și în grădina Ghetsimani, aceiași de pe muntele Tabor ca să vadă că el face toate lucrurile noi, ce până la el nu au mai fost făcute. Părea că însăși moartea se folosea de numele lui, el care este izvorul vieții. Trebuiau să vadă pentru că erau greu de convins că în fața dificultăților sau chiar a morții, în momentul în care te prăbușești cuvântul lui Dumnezeu se impune, este atotputernic. Și aceasta pentru că el a creat totul în afară de moarte cum am auzit în prima lectură de azi.
 Nu tremura, este suficient să crezi. Ce este credința? Încrederea deplină în puterea Tatălui meu, care face ceea ce lumii întregi îi este imposibil să realizeze în ciuda tuturor proiectelor pe care umanitatea le are. Acum se caută medicamente și tehnici medicale astfel ca omul, dacă se poate să trăiască în veci. Ce oroare. Să mă trezesc secole de acum încolo, eu, un bătrânel cu numele de Juan Bernardo  în fiecare dimineață cu același corp care cu fiecare zi este tot mai firav, cu remușcările pe care mi le dă fiecare zi, să nu mă pot elibera de acest corp de moarte cum zice sfântul Paul.
 Isus intrând în casă aude vaiete, lume bocind, plângeau chiar și cei care îl însoțeau. De ce îl acompaniau, ca să vindece durerea de cap a vreunuia dintre ei? Sau să le deschidă ochii de carne, biologici? Sau pentru că au întâlnit în el motivul pentru care toate s-au făcut?  Nu, ci să vadă toți că persoana lui este însăși imaginea și puterea lui Dumnezeu pe pământ. 
 De ce nu ne apropiem de Isus  pentru a căpăta o nouă identitate? Sau să descopăr pe aceea pe care Tatăl deja mi-a dat-o?
 Isus se apropie de copilă spunând că nu este moartă ci adormită. Lumea se râde de el așa cum se râd și de tine dacă arăți celorlalți speranța în bine întru-n mediu de dezamăgiri și eșecuri. O să creadă că vi de pe altă planetă. Tuturor acestora răspunde-le: eu trăiesc în înțelepciunea crucii, ea este cea care a învins moartea. Trăiesc în spiritul lui Isus care este dătător de viață, face ca oasele să se ridice în picioare și să-l laude pe Domnul pentru că este domn al vieții. Se apropie de fetiță, o ia de mână și-i spune: cu tine vorbesc copilă, scoală-te. Să te ridici nu înseamnă numai să te pui în picioare, fizic vorbind. Aici este vorba de a te ridica din plecăciune, trăiești încovoiat de spate, ești ca și un mort viu. Societatea te duce unde vrea, doar ești mort, nu te poți împotrivi. Nu ai capacitatea de a te deplasa doar prin puterile tale, nu ai înțelepciune suficientă ca să poți discerne care este drumul tău în viață. Te mână, te adună, nu mai poți nici să gândești, au făcut-o ei deja pentru tine, nu-ți mai bate tu capul, o facem noi în locul tău. Lumii îi place să ia decizii care te privesc pe tine, inclusiv cele care se referă la Dumnezeu.
 Fata se ridică în picioare, în acest caz este unul de înviere, de ieșire din letargie care a ținut-o adormită, paralizată. Evanghelistul ne spune că a început să umble, normal ar fi fost să rămână o perioadă de convalescență în pat. Umbla singură, fără nici un sprijin. Până în acel moment biata fetiță era calificată cu apelativul de ,, copilă”, abia acum ne specifică sfântul Marcu vârsta acesteia; 12 ani. Pentru ce ne spune acest amănunt? Cu această vârstă o femeie în acele vremuri era considerată persoană majoră. Putea să se mărite și să aibă copii. Șeful sinagogii și-a crescut fata cu multă grijă , cu tot ce și-a dorit. Așa cum autoritățile au grijă de poporul lui Dumnezeu când acesta nu a ajuns încă la majorat. Să vedem dacă m-ați înțeles. Să te ducă unde vor după interesul pe care îl au la momentul respectiv, fie puterea care ar fi. Acest popor nu a trăit încă experiența de trăi liber, pasionați de dragoste către acel care încă din vechiul testament vine și spune: tu ești soția mea. Relația dintre noi trebuie să fie de iubire fără margini, de libertate, una atât de mare cum spune Isus Cristos ca și cea pe care eu o am. Îmi dau viața liber spune el, nimeni nu mi-o ia, sunt eu cel care o dă. O dau pentru tine, aceasta cu siguranță este o relație matură, adultă. 
 Spune Isus către cei care au avut în grijă de fată să-i dea ceva de mâncare. Faptele care ni le relatează evangheliile sunt demne de meditat. O să vedeți relația directă a acestora cu poporul lui Dumnezeu din vechiul testament. Nu putem sta permanent în copilărie ca și cum inima noastră, conștiința, voința nu s-ar maturiza de forma să putem avea o relație liberă cu Dumnezeu în chiar mijlocul acestei lumi. Să avem putere de decizie, să putem discerne între bine și rău. Îmi spun mulți tineri: părinte, nu ne dăm seama ce-i bine și ce nu. Înseamnă că ești încă un copil chiar dacă ai 25 de ani. Cine ia decizii în locul tău, cine-ți subjugă voința? Ce faci, umbli orbecăind prin viață dând cu capul și în ceea ce este ușor de văzut și de evitat? Avem nevoie de o biserică adultă dragii mei, nu o biserică adolescentă, să faci întotdeauna ce ți se zice. Trebuie să ai criterii de judecată bine clarificate, cuvântul lui Dumnezeu este înțelepciune. Cuvânt care trebuie să-l mănânci, să te alimentezi cu el.
 Dacă o comunitate de creștini, o parohie, un ordin religios, biserica întreagă nu se nutrește de cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu este o biserică adormită sau moartă. Așa ca și copila. Cel puțin inertă, letargică ce nu poate fi mișcată cu toate valurile pe care istoria le aduce peste noi. Trebuie să avem rădăcinile adânc înfipte în Cristos ne spune sfântul Paul, pentru aceasta trebuie să cunosc, să mănânc cuvântul domnului. Cum citești o carte care îți place?  Parcă o mănânci. Numai așa o să te fortifici spiritual.
 Ce fac eu să ajung să cunosc înțelepciunea lui Cristos care este aceea de un fiu adult care are o dragoste liberă, respect și ascultare față de tatăl său? De obicei un fiu are o relație cu părinții săi din pură necesitate. Vine un moment când adolescent fiind vrei să devii independent, să rupi legătura cu mama și tatăl tău pentru ca apoi, matur fiind, să recuperezi această relație, acum adultă, vie, înțeleaptă, generoasă, liberă. Sunt multe parohii subnutrite în această lume.
  Vă spun de atâtea ori să nu vă mulțumiți doar cu ce primiți la biserică, doar cu lectura și meditația ce o primiți de la preot. Umpleți-vă de înțelepciunea lui Cristos astfel ca nimeni să nu vă poată amăgi, nici în biserică și nici pe stradă. Biserica nu poate rămâne continuu ca o sala de mese unde mâncarea o găsești întotdeauna pregătită. Ești și tu invitat să participi la prepararea acesteia, acolo în casa ta, cu Scriptura  în mână. Nu putem să rămânem toată viața într-o copilărie spirituală, să asculți și să crezi numai ce spune preotul sau altcineva mai citit ca tine. Trebuie să pui mâna pe Biblie, să meditezi, să cauți, numai așa o să te poți maturiza și-o să poți lua decizii de om adult spiritual. Numai atunci o să fi liber.
 Știm că biserica este soția lui Isus, o soție fecundă care scoate din sânul ei copii botezați. În zilele noastre pare mai degrabă o soție sterilă, nu are soț, este seacă. Nu fructifică, nu apar vocații. Cum să apară acestea într-o casă sau într-o parohie unde nu este credință? Unde obosim când predica durează mai mult de 7 minute dar nu obosim ore și ore în fața televizorului unde se vorbește întruna dar nu se spune nimic. Și pe deasupra, credem tot ce se spune. Așa pierdem încetul cu încetul capacitatea proprie de gândire și de luare a unor decizii.
  La casa noastră Europa i s-a pierdut sufletul, i-a fost luat și aceasta pentru că ea a vrut. Cu noi s-a întâmplat la fel. Sufletul este cel care te ține activ, el este cel care le mișcă pe toate, este nucleul ființei tale. Pentru aceasta nu-l poți vinde în schimbul unei comodități aparente, să nu te mai preocupe nimic. Viața este cea mai importantă și dacă nu te abați de la drum o să ajungi la plenitudine. Drumurile întortocheate termină întotdeauna în pierzare.
 Frate drag și dragă soră, alimentează-ți sufletul și gândurile cu cuvântul lui Dumnezeu astfel ca tu însăți să fi cel care dă răspunsurile la întrebările sau atacurile pe care societatea de azi le îndreaptă fără milă împotriva ta. Nu există înțelepciune mai mare decât cea a crucii, să simți că ai putea să-ți dai chiar și viața în mod voluntar pentru cel de lângă tine. Și aceasta pentru că iubești. Lumea vede aceasta ca o neghiobie. Ne-o spune sfântul Paul cu toată dreptatea că înțelepciunea omenească ajunge să se manifeste câteodată ca și nebuna casei. Ne duce exact acolo unde ne-am căutat-o. Ce bine ne simțim noi aici în turnul cristal, putem vedea totul fără ca cineva să poată să ne atingă. Vedem cum lumea sângerează din cauza urii, războaie, crime, avorturi, cu cât mai mulți poate omorî o bombă cu atât mai bine. Și noi, la scut de toate nenorocirile.
 Să fim ca și o lumină pentru lumea din jur, lumină care înseamnă înțelepciune și credință. Încercați  dragii mei ca măcar fii tăi, nepoții tăi să ajungă cât mai repede la maturitatea spirituală. Să nu rămână în copilăria spirituală, fără criterii clare și fără decizii proprii.

   Juan Bernardo , preot

Moștenitor

2 august 2015, ora12:27,Parohia Coslada
 Moștenitor  
   În această scrisoare apostolul Iacob ne cere, ne impune să ne punem haina unei noi condiții umane. Prin botez ne-am născut din nou, avem altă identitate, altă naturalitate. Cea care o avem de la părinții noștri, identitate a acestei lumi este lucrarea lui Dumnezeu fără nici o îndoială dar este o identitate mortală ,se termină într-o zi.
  Aici este vorba  de haina pe care o primim la botez când biserica rupe apa ca și la o mamă în devenire, ca să te naști tu, nu ca un individ pregătit pentru moarte ci pentru viața eternă. Isus a trecut prin moarte ca să-ți deschidă ție poarta vieții. Același spirit care a coborât asupra lui Isus Cristos este cel care coboară asupra ta în momentul botezului.
  Dacă noi avem o identitate divină prin darul lui Isus cum putem să ne manifestăm în această lume altfel decât Isus? Nu cu mintea pe care această lume  ne-o formează după interesul care îl are legat de noi. Unitatea deplină între Isus și noi se cheamă comuniune. Criteriul uman de a judeca  ne face să credem  că  cel mai important pentru noi  este imaginea, contul din bancă, să fi o vedetă, puterea financiară sau politică, să pari mai mult decât ceea ce ești, să-ți dorești mai mult. Totul acesta este trecător și fără nici o importanță. Chiar și gândurile noastre trebuie să fie în pas cu moda.  Nu te mira dacă un  tânăr din familia ta o să-ți spună că ești învechit și ramolit. Ca să fim acceptați de copiii noștri suntem în stare să renunțăm la gândirea și la acțiunile care ne vin din inimă ,acelea care știm că sunt bune. Luăm decizii în contra a ceea ce vrem numai ca cei din jur să ne vadă bine.
   Judecata omului se schimbă după mersul acestei lumi, nu după interesul său personal. Aceasta nu este înțelepciune, este doar un trai pe o pasarelă construită pe nisip. Când o casă se ridică pe nisip vin valuri și vânturi ,vine o modă nouă că nu mai ști nici cine ești, pentru că nu ești la zi cu ceea ce faci. Îmi spune un coleg preot după o liturghie; trebuie să fim la zi cu tot ce este nou.  I-am cerut să-mi explice  ce este pentru el să trăiască în actualitate. Să gândești cum ți se cere să gândești? Sau să ai criteriile tale despre viață care vin de când te-ai născut și vor dura toată viața. Criterii care nu sunt nici vechi nici noi, sunt de fapt ceea ce se cheamă pe scurt înțelepciune. Aceasta ți-o dă Spiritul Sfânt care este învățătorul nostru din interior.
  Ce este să fi la zi? Care zi? Să fi la modă este să spui mișto în loc de bine? Coborâm mult ștacheta la modul și cuvintele cu care ne exprimăm, ne rămân la dispoziție puține fraze cu care să comunicăm.    Trebuie să facem o renovare în gândirea noastră ,să fie mintea plină de învățăturile lui Isus. Unicul izvor de viață este el, singura pâine care ne alimentează nu corpul ci sufletul. Dumnezeu ne-a pregătit  hrana pentru călătoria prin aceasta viață  așa cum a pregătit  pentru evrei pâinea la traversarea de 40 de ani a deșertului .Numai în uniune cu Isus și hrănindu-ne cu cuvântul său spiritul lui Dumnezeu  o să ne dea harul cunoașterii.  Acest spirit ne spune că Dumnezeu ne cheamă să fim eterni. Lumea este hotărâtă și o și face să-ți coboare continuu demnitatea, eu-l tău, îți dă zilnic informații chiar despre tine însuți complet false și aceasta ca să te facă să depinzi de opinii străine de inima ta. Și uite așa auto estimarea ta coboară sau urcă pe o scară falsă după ce zice lumea cu privire la tine.
  Care-i creștinul care stă în picioare în mijlocul tuturor și spune: identitatea mea mi-a dat-o Dumnezeu din ceruri, el este tatăl meu? Știți că Isus Cristos considera statul în picioare în fața cuiva sau în fața a ceva ca un lucru bun, este mai pe înțelesul nostru să ai coloană vertebrală, să ai propriile opinii, să ai ca țel adevărul. El nu se schimbă, nici nu se îndoiește în acțiunile lui chiar dacă unii dintre voi cred că azi e și mâine nu.  A-ți văzut desigur modele de frumusețe de-a lungul istoriei artei care în diferite perioade au alte standarde. Vă amintiți femeile voluptoase din perioada renașterii. Ce diferență față de modelele actuale, frumoase și ele dar uscate.
   Stau și mă uit câteodată și-mi spun: acesta sunt eu, un obiect al economiei lumii acesteia, un număr de asigurare socială sau un număr de cont? Nu. Eu sunt fiul celui preaînalt, moștenitorul lui Dumnezeu, principe al gloriei și tot ce este sub acest nivel nu mă interesează pentru că totul va fi țărână. Eu sunt chemat să moștenesc tronul lui Dumnezeu, cu Isus Cristos. 
  Mulți din cei care-l urmau pe Isus, chiar el o spune, o făceau pentru că le umplea burțile nu pentru că erau interesați de el. Când suntem și noi călători în căutarea lui Isus o facem ca să obținem de la el lucruri. Căutăm câteodată imagini care nu sunt nici măcar ale lui Cristos, imagini pe care le considerăm făcătoare de minuni. Ce lucruri importante am ajuns să-i cerem, să iau sala la examenul de conducere și după ce cădem spunem că Dumnezeu nu ne aude. Dar tu îl asculți? Ești ca un copil care tropăie de ciudă că tatăl nu-i cumpără jucăria favorită fără să ți cont de ce acesta spune.
  Noi suntem pe această lume, pe acest pământ binecuvântat și pășim către plinătatea lui care este însuși Dumnezeu trecând prin diferite probe. Credința ne este pusă la încercare, nu ca Tatăl să știe dacă îl ascultăm ca fii sau ca sclavi, el ne cunoaște sufletul. Trebuie eu însumi să văd dacă sunt capabil să-mi pun viața și visele în mâinile singurului care mi le poate susține. Chiar și atunci când trec prin necazuri mari și nu văd brațele Domnului. Isus a trecut prin aceasta. Mă întâlnesc cu persoane care nu vin niciodată la biserică și-mi spun că ei cu adevărat l-au cunoscut pe Isus, că ei au multă credință.
  Ce este credința, să crezi că Dumnezeu există? Asta o crede și satana în schimb acesta nu vrea viața eternă, nu vrea mântuirea, nu este fiul lui Dumnezeu. Credința adevărată este să-ți pui viața în mâinile celui de sus în special când umbre mari și nopți adânci vin peste tine. Să ai încredere că dacă te scufunzi o să-ți întindă mâna așa ca la Petru pe mare. Ne asigurăm viața și bunurile, le reasigurăm crezând că odată făcută polița, nici tu și nici familia ta nu o să aibă de suferit. Ce bine.
  Viața este dură, are multe redute pe care trebuie să le înving, nu trebuie decât să spun: în mâinile tale Tată îmi las sufletul. Numai așa o să faceți lucrarea pe care Dumnezeu o așteaptă de la noi o spune Isus. Care este gestul pe care Tatăl îl așteaptă de la tine? Să crezi în cel pe care l-a trimis, să nu privești cu frică la ce o să vină pentru că ai de partea ta pe păstorul ce bun, o să fi pentru totdeauna sub protecția lui divină . 

  Juan Bernardo, preot

Pâine sau cuvânt

26 iulie parohia Coslada, ora 12:36
Pâine sau cuvânt

În această zi începem cu lectura din capitolul 6 din evanghelia după sfântul Ioan. În tot acest capitol Isus ni se dezvăluie și ni se dăruiește ca și pâine. Pâine ce ne aduce viață fără sfârșit, cea pe care Dumnezeu ne-o dorește. Ne dă această pâine sub forma cuvântului, Sfântul Petru spune: numai tu ai cuvântul vieții, de cuvântul tău are nevoie inima omului. Dacă o comunitate, o biserică duce în traistă pâinea domnului o să poată să o dea și altora să mănânce. Sufletul are nevoie de mai multă hrană decât trupul. Trup care după ce mă servește pe această lume am să-l părăsesc dar eu nu sunt acest corp. Trebuie să am grijă de trup, el mă poartă prin această lume, este un dar al lui Dumnezeu.
  Au mâncat tot peștele și a și rămas, Tatăl nu are măsurată generozitatea, nici dragostea care-ți este dedicată. Omul de azi , subnutrit spiritual caută sațietatea în vitrine și cu cât cumpără mai mult umplându-și casa și burta cu atâta devine mai anemic, mai slab.  
  Mă gândesc la această mână a lui Dumnezeu care se deschide numai ca să mă sature, fără limită. O imagine veche, pe vremea noastră destul de cunoscută era aceea a pelicanului pictată de multe ori chiar la poarta sfântului sacrament, pelican care cu ciocul își făcea o rană în piept de unde scotea hrana pentru puii înfometați. Așa și Dumnezeu ,a smuls din propriul piept viața și ne-a dăruit-o nouă sub forma fiului său iubit. Așa de mult a iubit Dumnezeu lumea, sau pot spune atâta mă iubește că ne-a dăruit propriul fiu. Cel care-l primește și se alimentează cu el ,indiferent de cât de mizerabilă viață are o să-i fie îndestulată și fără de moarte. 
 Era fiesta iudeilor, Paștele, nu era încă Paștele lui Isus Cristos. La aceste sărbători mielul era omorât în templu după care era mâncat acasă. Aceasta se făcea în memoria ieșirii din Egipt. Paștele lui Isus nu este ieșirea dintr-o țară, de pe un pământ ci ieșirea mea din moarte și așezarea pe tronul lui Dumnezeu împreună cu Isus. Acesta este Paștele creștinului, acela în care Isus Cristos este adevăratul miel, care odată mâncat te face să intri în altă dimensiune, cea eternă. Era multă lume, cinci mii, iar Isus pentru a vedea credința lui Filip întreabă cam ce sumă de bani ar fi necesară pentru a cumpăra pâine. Acesta răspunde că are 200 de dinari, era salariul unui zilier pe un an de zile și totuși nu ar ajunge nici măcar pentru o coajă de pâine pentru fiecare. Isus care este pâinea vieții nu se gândește să dea o coajă fiecăruia, el vrea să îndestuleze pe toți. El se dăruiește tuturor nu pentru a amăgi foamea pe moment, el este pâinea vieții. El seamănă viața de forma ca aceasta să răsară în fiecare dintre noi. Numai așa o să putem striga și noi ca și sfântul Paul: nu mai sunt eu care trăiesc în mine, este Isus cel care mă conduce către viața eternă. 
 Nimic din această lume nu o să te sature, foamea omului este infinită. Este dorința de a te vedea egal a lui Dumnezeu așa cum de altfel acesta ne-a făcut, după imaginea lui. Nimic nu o să-mi fie de ajuns până când nu o să ajung să fiu așa ca și tatăl meu. Căutăm tot timpul să ne umplem viața cu lucruri care mai de care mai deosebite ,mai scumpe, crezând că ne vor da satisfacție deplină. Și tot așa cu cât avem mai mult vrem și mai mult. Până într-un moment în care spui: acesta nu sunt eu, cu toate odoarele pământului  la mine în casă. Prefer să fiu al Tatălui, chiar sărac lipit, cu Isus în mine care mă duce de mână. Îmi dă sângele lui ca și pelicanul la puii săi. Îmi dă sângele când mă împărtășesc și când îi ascult cuvântul.
 Sfântul Augustin spune: am inima neliniștită, caut odihnă fără încetare. Nu o să-mi găsesc pacea până când nu o să o întâlnesc la Dumnezeu.
 Este un băiat care are 5 pâini de orz și doi pești spune Andrei, aceasta este nimic pentru atâția. De ce ne spune evanghelistul că era iarbă în acea zonă ? Isus este însăși viața, să nu ne mirăm dacă și natura în jur este plină de viață. Munții din Galileea sunt golași, plini de mărăcini este exclus să întâlnești iarbă prin zonele acelea. Relevant în acest tablou este și atitudinea mulțimii, aceea de odihnă, odată așezați pe iarbă aceștia sunt liniștiți, se odihnesc. El își duce oile pe pășuni fragede se spune în evanghelie, iarba are sensul de viață, trai în abundență. Cum este să te așezi pe iarbă la masa domnului ? Câtă liniște poți avea că totul este rezolvat, trebuie numai să accepți invitația. Ce picnic ceresc poate să fie unde fratele mai mare, Isus Cristos însuși mă servește? Când această mâncare vine direct din mâinile lui o să ne ajungă la toți și o să și rămână. Mai rău este când vreau totul pentru mine și-mi închid inima pentru ceilalți. Noi o facem la scară mică, cu cei din jur dar puterile acestei lumi o fac la scară planetară, sunt în stare să doboare popoare întregi.
 A început împărțirea alimentelor, pâine și pește la cei care erau așezați pe iarbă. Sunt creștini care stau așezați în fața Domnului așa ca și Maria la picioarele crucii, cu sufletul deschis și cu speranță. Alții stau în picioare, sunt tot timpul în trecere, merg și ei la biserică din când în când, și noi credem în Dumnezeu spun ei dar ști, acum sunt ocupat, poate mai târziu. Cei așezați au mâncat, înseamnă că ceilalți care stăteau în picioare nu erau serviți. Ei se alimentează de teoriile și ideologia acestei lumi, de promisiunile pe care aceasta le face, desigur care nu se împlinesc sau dacă se împlinesc prețul plătit este imens. Oricum cu ceea ce primesc nu se satură. Nu este mai simplu să mă așez, să privesc mâinile lui Isus cum rup și împart pâinea? Nu trebuie decât să întind brațele și să iau ce-mi oferă. Nu este numai pâine și pește este viața eternă care ți-o dă. Te iubește mai mult decât îți poți imagina, eu, Juan Bernardo sunt cel nedemn de sacrificiul lui. Un părinte , un frate nu te întreabă dacă meriți să te iubească. Te iubește pentru că ești sânge din sângele lui și te vrea fericit, puternic și sănătos, liber ca fiu al lui Dumnezeu  și nu sclavul acestei lumi care ne amărăște atâta.  De multe ori, pentru lucrurile care credem că ne lipsesc dar  considerate indispensabile  de către mintea noastră omenească. Nu înțelegem că odată ce îl avem pe el avem totul.
 Să nu se piardă nimic, trebuie să adunăm tot ce a rămas. Dragii mei, v-o spun vouă că sunteți aici, la mulți s-a împărțit pâinea în momentul botezului, pâinea Duhului Sfânt. Păcat de ea, totul s-a împrăștiat, s-a pierdut. Se botează un copil, ies din biserică și nu mai calcă niciodată pe aici. Ce au făcut cu acest sacrament? L-au aruncat la gunoi. La prima comuniune, care de obicei rămâne unică ți se dă sub forma pâinii însuși Cristos, tu ești deja un custode , un templu. Nu putem arunca nimic, în schimb, chiar în biserică aruncăm multe la gunoi. Știți parabola cu femeia care nu era evreică, sărmană, umilă cum îi răspunde la Isus. Lasă-mă să strâng măcar firimiturile care cad de la masa voastră. Ceea ce noi aruncăm din sacramente, din tot ceea ce este prezența lui Isus între noi, mulți care au sufletul neîmpăcat , rănit , ar aduna firimiturile ca să-și vindece foamea.
 Cine este acest copil care are în traistă pâinea și peștele? Ești tu, eu , biserica. Ce ne oferă biserica  să ne alinăm foamea? Pe Isus, iar acesta în tine o să înmulțească, și-o să facă să ai din abundență tot ce-ți dorești. O să fi mai bun, o să ierți mai ușor, o să fi mai mulțumit, o să ai din belșug de toate astfel că o să poți da și la alții. Sunt biserici care le țin bine închise, în sacristii sau după uși bine zăvorâte aceste pâini ale vieții care sunt evangheliile. Nu vor să dea această pâine nimănui, o țin doar pentru ei. Pâinea vieții nu se vinde și nu se cumpără, Dumnezeu nu este un afacerist, el este tatăl meu. Este și tatăl aceluia care este distrus, care nu a avut această pâine la timpul ei, să poată crește viguros, iar acum viața i se consumă în droguri sau alcool, în disperare ,în frică de ce va urma, în sclavia față de atâtea și atâtea lucruri. Acesta are nevoie de alimentul lui Dumnezeu ,ca să nu se mai simtă sclavul nimănui. Nu-i explica unde trebuie să și-l cumpere, dă-i-l tu, ai suficient dacă ai știut să te așezi pe iarbă și l-ai primit din belșug. 
 Nu vreau să fiu pisălog dar trebuie să vă conving că pâinea ce ne vine sub forma cuvântului lui Dumnezeu este ceea ce ne satură cu adevărat.
 Au strâns 12 coșuri de firimituri de la cei care au mâncat. Resturi de ceea ce le-a fost peste ce aveau nevoie. În schimb cei care nu au mâncat, cei care n-au știut să se așeze pe iarbă și să întindă mâinile să primească pâinea vieții de la cel care este însuși viața nu erau nici sătui și nici nu aveau în plus ceva ca să dea și la alții.
 Să nu fim ca ei, luați această pâine și mâncați, săturați-vă și dați și la ceilalți. Începe să dai această pâine la cel de lângă tine , dă-o copiilor tăi în primul rând. Nu-i lăsa să crească fără acest aliment, la adolescență o să aibă multe dureri de cap dacă nu l-ai hrănit bine. Împarte pe cât este posibil euharistia și la ceilalți. 

   Juan Bernardo, preot

Diviziuni

Parohia Coslada 18.07.2015 ora 2025

 Diviziuni

Prin intermediul prorocului Ieremia Dumnezeu ne invită să ne facem un examen de conștiință și aici mă refer la noi, păstori ai bisericii. Vai de acei care o să-mi lase oile să se împrăștie. Niciunul din creștinii care vin la biserică nu este proprietatea păstorului acesteia. El este pus acolo să-ți fie de ajutor cu un sfat în așa fel încât sufletul tău să-și afle pacea. El este pus acolo spune profetul Ieremia, ca oile să nu trăiască speriate de ce o să vină. Ele trebuie să știe că au primit prețiosul dar al cuvântului, al evangheliei. Păstorii trebuie să fie capabili să umple sufletul de speranță, să poată arăta cât de mare este gloria lui Dumnezeu. Să fie convinși fără nici o urmă de îndoială că Tatăl ne duce în brațele sale ca și păstorul cel bun pe oaia obosită sau rănită. Și noi păstorii bisericii suntem oi la rândul nostru. Aceste cuvinte nu ar trebui să le uităm noi, cei care suntem destinați a fi umili păstori, fiecare în parohia lui. Trebuie să slujim turma care ni se dă în îngrijire și nu ea să ne fie nouă sclavă. Turmă sfântă pe care Duhul Sfânt, prin botez a separat-o de lumea care ne înconjoară ca să fim moștenitori ai Tatălui.

 Dumnezeu promite prin gura lui Ieremia că va trimite poporului său un păstor pe care o să-l cheme domn al dreptății. Acest păstor o să fie Isus, nu este trimis numai ca păstor ci și ca un miel. Miel pe care îl mâncăm la fiecare împărtășire și cu aceasta celebrăm eliberarea noastră din moarte adică din păcat, de sub lege după cum ne spune sfântul Paul. Păstorul acesta s-a așezat pe tronul lui, crucea, și-a dat viața pentru oile sale. El nu numai că a murit pentru noi, prin moartea lui ne dă viață nouă, oile iubite. Așa a intrat în noi, suntem cu el o singură carne și un singur suflet și așa împreună cu el putem să ne adresăm lui Dumnezeu din ceruri cu apelativul de Tată.   Cum toți putem să-l numim tată pe Dumnezeu nu poate fi nici o diviziune în sânul bisericii.

Vedem în continuare grupuri de creștini care se simt cu o anumită religie, alții care resping un episcop sau preot pentru că nu este din satul lui de exemplu. Grupuri formate care cred că ei sunt cei care reprezintă biserica, nu trăiesc să-i servească pe ceilalți ci sunt în competiție permanentă. Nu sunt în stare să înțeleagă ce a făcut Cristos care a dărâmat toate zidurile care ne separă, inclusiv acel care separa poporul lui Israel de celelalte popoare păgâne. A trebuit s-o facă prin sfâșierea propriului trup și aceasta ca să avem toți același spirit cu care să-l invocăm pe același Dumnezeu, unic și sfânt, ca tată la toți în mod egal. Pentru aceasta Isus a abolit legile toate, nu mai avem decât una singură, cea a iubirii. Mai greu de respectat este această singură lege decât sutele de legi care le aveau iudeii. Mai ales când trăim într-o lume  pusă pe războaie mai mult decât oricând.

 Dacă biserica copiază tendințele actuale ale lumii plină de orgolii, divizată în grupuri unul mai sfânt decât celălalt atunci această biserică merge împotriva evangheliei. Dacă nici măcar în această mică parohie nu formăm în Isus un singur trup înseamnă că grația lui Dumnezeu în noi a fost pe degeaba. Ne spune sfântul Paul că harul lui Dumnezeu l-am primit cu toții și în măsură egală. Pentru ce vrem să-l aruncăm la gunoi? Spiritul Sfânt este acel care face în noi minunea de a fi unit cu celălalt și așa biserica să fie ca și o oglindă în care să se vadă lumea aceasta atât de neîncrezătoare. Inima omului tinde spre competiția cu celălalt, este atunci clipa când de fapt apare diviziunea. De asemenea diviziunea între creștini este datorată și celor care spun că sunt prietenii acestora. Se ajunge până acolo că se taie însăși trunchiul acestei societăți, familia. Nu există nenorocire mai mare într-o societate  decât despărțirea familiei.

Păstori ai societății noastre nu sunt numai preoții, de asemenea autoritățile poartă răspunderea bunăstării familiei. Toți cei care luptă pentru a diviza lumea nu aduc decât durere și amar în sufletele oamenilor. 

 În ziua de azi este considerat normal să întâlnești în aceeași casă copii de-ai mamei, alții de-ai tatălui, poate că mai au și copii care să fie de amândoi. Mama divorțată, tatăl cu familia proprie abandonată, copii care se mută la fiecare două săptămâni de la casa mamei la cea a tatălui biologic. Nenorocirea este că se consideră lucruri normale, la modă. Este ocazie rară să întâlnești o familie clădită pe dragoste și cu frică de Dumnezeu. Frică să nu-l supăr și să știu că-l dor păcatele mele nu frica de un Dumnezeu polițai. Dragostea adevărată într-o familie este aceea care înțelege și iartă, care rabdă și așteaptă.

 Să lăsăm cuvântul domnului să intre, să ne curețe și să scoată afară din noi tot ce ne duce la descompunere. Numai așa noi și la rândul ei biserica putem apărea în fața lumii ca o societate în care respectul, umilința, generozitatea, pacea să fie ca un râu învolburat. Așa cei din jur vor înțelege cine suntem, un far care luminează în ceață, înțelepciune pentru o lume ce trăiește în greșeală și care până la urmă trage ponoasele acestor erori. Erori cum ar fi lipsa înțelegerii, a liniștii sufletești și a păcii, o neliniște care te face să fugi uneori chiar de propria ta viață. Te ascunzi după pahare, după prafuri care îți duc mintea în alte lumi. Sau încerci să ți pasul cu ea într-o cursă înnebunită după cumpărături. Oare ăștia suntem noi, oare acesta sunt eu?

 Dacă râul de pace este înlăuntrul tău, este Cristos însuși, înseamnă că spiritul lui Dumnezeu care este pacea întruchipată o să-ți dea totul. O să vezi cât de ușor o să le poți duce toate, cu bucurie chiar. Fața opusă este cea care îți taie rădăcina cea mai intimă a propriului suflet, a propriei identități. Aceea de a fi copilul lui Dumnezeu, oița turmei sale de care are atâta compasiune, atâta dragoste, pentru care a plătit prețul suprem, pe propriul fiu.  

  Juan Bernardo , preot