Umilință

7 octombrie 2015,ora 19:23,Parohia Coslada
  
 Celebrăm sărbătoarea Fecioarei Maria a rozariului. În aproape toate sărbătorile dedicate Fecioarei Maria se proclamă această evanghelie, anunțul îngerului Gabriel.De fapt este momentul încarnării verbului, al fiului lui Dumnezeu în sânul Mariei. Cred că, deși aceasta lectură s-a citit de atâtea ori, biserica, adică noi, ar trebui să fim întotdeauna ca și în fața acestui pasaj de evanghelie. Cu emoția că ceva important o să se întâmple, că nu depinde de noi, că nu trebuie să fac altceva decât să spun: fie voia ta. Aceasta se întâmplă cu noi când Dumnezeu ne aduce la liturghie, prin intermediul îngerului bisericii care este cuvântul ,mesajul lui.  
   Nu vă fie frică ne spune, cum de fapt îi spune și Mariei pentru că a-ți primit harul lui Dumnezeu. Cum să știu eu că am găsit harul care m-a ales pe mine, și pe tine? O știm cu siguranță pentru că fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos, și-a vărsat sângele pentru noi. Acesta este un cadou gratuit. Cum să-mi fie frică de cineva care din marea iubire ce mi-o poartă și-a sacrificat unicul fiu? Cu acest dar Domnul ne acoperă cu tot ce este mai bun, spiritual și ceresc spune sfântul Paul în una din scrisorile sale. Nu se poate primi mai mult pentru că plenitudinea harului este însuși Isus. Este clar că Dumnezeu ne-a privit cu multă milă ca să facă ceea ce a făcut pentru noi. Să-l dea pe fiul lui și toate binecuvântările cu el, cu aceasta numindu-ne copii lui și făcându-ne în același timp moștenitorii propriei realități cerești. 
   Nu ai teamă. Pune-te în fața cuvântului lui Dumnezeu ca fecioara Maria, tremurând, dar nu de frică ci pentru că misterul îți dă fiori. Este ca și Isabela în fața femeii care îl avea deja pe Isus în pântece. Cine sunt eu de vine în vizită mama Domnului meu?  
  Vă spuneam acum câteva zile că lumea care ne înconjoară ar trebui să se înghesuie către biserică văzând-o cum aceasta așteaptă să nască ,așa ca și sfânta Fecioară. Ce avea să nască fecioara? Așa ca și biserica, cuvântul lui Dumnezeu, pe Isus Cristos. Acesta ne-a luat în primire cu totul atunci când s-a făcut propria noastră carne, propriul nostru sânge, propria noastră viață cu bucuriile, necazurile ei. Și până la urmă cu moartea. Așa cum noi încercăm să fim ca Isus, așa și el ne intră în propria realitate făcându-se unul ca noi. 
   Cum vede societatea de azi pe creștini? Unii spun; sunt niște oameni cu rituri, care cred în ceva de sus. Mai mult decât atât, suntem cei în care Dumnezeu a văzut simplitatea, umilința, nimicnicia noastră. Nu pretindem nimic din grandorile acestei lumi. Vrem ceva infinit mai mult; împărăția lui Dumnezeu. Pentru aceasta, așa ca și Maria, ne deschidem larg sufletul ca Dumnezeu să poată intra, să facă din mine proprietatea lui.   Dacă biserica, creștinii fideli în general nu arătăm lumii că suntem posedați de spiritul lui Dumnezeu atunci este greu ca ceilalți să poată înțelege în ce constă acest braț puternic ce face minuni cum a făcut cu fecioara Maria. Cu ce se deosebesc acești creștini? Pentru că ne-a schimbat modul de gândire, ne-a luminat. Acum suntem convinși că Domnul are o mână puternică, mâna care doboară orgoliul acestei lumi și-l înalță pe cel mic.
  Când noi, biserica apărem ca cei mai umili de pe pământ, că nu avem altă speranță decât de la acel care este unic și atotputernic, inima noastră crește în piept. Așa a simțit și fecioara Maria, că Dumnezeu este în ea, puternic, tremura de emoție, nu de frică. Nu poți să ai frică de nimic când părintele tău ceresc este cu tine. Ce a făcut Dumnezeu pentru mine ca eu să nu tremur în fața nimănui? L-a sacrificat pe Isus, propriul copil. Ce demonstrație de iubire mai mare ți-ai dori? L-a sacrificat pentru ca Isus Cristos să fie în mine un izvor nesecat de viață nouă, în care identitatea mea să nu fie cu a celor de pe pământ ci cu cea a lui Dumnezeu.  
  A înțelege evanghelia, a fi cu Isus, a avea har este lucrarea lui Dumnezeu. El îi doboară pe cei puternici de pe tronurile lor, și nu se referă la politicieni, președinți, papi ci la cei care vor să se ridice prin ei înșiși, să fie ei Dumnezei, să pună aceasta realizare ca fiind a lor ,a omului. Cine ridică lutul de la pământ și-l face să se așeze, înveșmântat ca un prinț, pe tronul lui Dumnezeu? Nici banul, nici politica, nici imaginea ta, nici dacă ești o vedetă, nimic. Nimic din această lume numai acel care este puternic și face lucruri minunate în mine cum a spus fecioara.
  Biserica trebuie să aibă atitudinea Mariei din acest pasaj din evanghelie. Domnul s-a fixat în tine, nu te uita în lături, nu fugi, lasă-te modelat de el. Dumnezeu vrea să facă să lăstărească muguri de viață din sânul bisericii așa cum a făcut-o din sânul Mariei. Și aceasta în fiecare moment care s-a scurs de 2000 de ani încoace. În zilele de azi ne vine rândul nouă să trăim cu oamenii acestor timpuri care nu sunt nici mai buni și nici mai răi decât alte generații. Dar cum o să fie aceasta?
   Începem să ne agităm, mai ales păstorii zilelor noastre, încercând să rezolvăm problemele, să vedem, cum facem, cum o să fie? Umplând agenda de întâlniri, activități, reuniuni, demonstrații? Nu, categoric nu. Pot să fac o mie de lucruri la biserică, dacă în inima mea nu se formează Isus totul este în zadar, nu servește la nimic. Atrag numai atenția și pierd timpul de pomană. 
   Cum o să fie, ce o să fac spune fecioara Maria, eu nu am cunoscut bărbatul, omul? Spiritul lui Dumnezeu știe, lasă-l s-o facă. Te va acoperi cu umbra lui, o să pari un nimeni. Atâta timp cât biserica crede că prin ea însăși poate face totul numai ca ceilalți să vadă ce puternică este între puterile acestei lumi, nu o să reușească nimic. Și aceasta pentru că nu lasă pe Duhul Sfânt să lucreze. Pentru noi, pentru biserică este important să cobori, să fi umil. Să recunoști că numai prin puterile tale și fără ajutorul harului dumnezeiesc n-o să reușești să te ridici de la lutul care ești nici măcar o palmă mai sus. Lasă ca Spiritul Sfânt să scoată din tine a doua natură care o ducem în noi, pe care Dumnezeu a pus-o acolo și care este Isus Cristos.
   Toți îl avem înăuntrul nostru, important este să-l lăsăm să se manifeste. Să o facem cu încrederea că o să arătăm lumii tot ce avem mai bun în noi. El o să-ți dea forța să fi înțelegător cu toți cei din jurul tău, buni sau răi. Ce ușor o să fie după aceasta să ierți, să fi indulgent adică să te pui în locul celuilalt. În boala lui, în sărăcia lui, în dezamăgirile și necazurile lui. O să te simți ca o picătură de ulei care încet încet se filtrează ,îmbibă, face ca orice asperitate să dispară, să nu se audă nici un scrâșnet, nici un oftat. Știm că uleiul este un simbol al păcii, al unsului lui Dumnezeu. Uleiul nu cunoaște limite în a se răspândi, impregnează tot ce atinge.  
  Clerul, format din toți cei care au o funcție în biserică, fie ea cât de mică ,cei  din ierarhia bisericească implicați în acțiunile pe care aceasta le face, suntem preocupați de ce o să fie. Cum, de ce, unde, ce o să fie după aia, ce-i de făcut pentru ca Isus să se arate și celorlalți? Ca și inima lor să se umple de asemenea de harul lui Dumnezeu, de milostenie. Dacă n-o să abandonăm planurile făcute, cum a făcut-o și sfântul Iosif care avea și el planul lui, acela de a abandona pe maica sfântă nu lăsăm loc ca grația lui Dumnezeu să-și facă loc în viața noastră. Uită de planuri, afară cu ele din mintea noastră, acuma totul este al celui de sus. Trebuie doar să încerci să intri în misterul și în conștiința lui Dumnezeu și să spui ca și Maria; aici este sclavul tău, nimic altceva. Fa-că-se sau ,fi-e vo-ia ta să fie răspunsul tău. Nu: o să fac ce tu îmi spui. Nu. Fă tu Doamne ce spui că vrei să faci în mine.
    Biserica trebuie să învețe aceasta lecție dar mă tem că nu este ușor. Suntem plini de mândrie și nu mă refer la aceea de a-ți dori să ajungi undeva sus pe treapta societății, lucru care de asemenea este rău. Mă refer la orgoliul că ceea ce o să fac ,o să fie prin puterile mele și prin mintea mea.  
  Mai demult, îmi spunea un preot tânăr pe punctul de a prelua o parohie într-un sătuc uitat de lume; am să întorc cu dosul în sus dacă v-a fi cazul acest sat, de la primul până la ultimul, o să fac, o să dreg numai să-i aduc la biserică. I-am spus: liniștește-te, dacă ceva o să se întâmple în acel sat o să fie prin lucrarea Sfântului Duh. Și aproape sigur fără să conteze cu acțiunile pe care tu vrei să le faci. Ai grijă să nu încurci mai mult decât să ajuți. Un lucru bun poți face: să fi umil, să adopți atitudinea sfântului Iosif când i s-a spus să o ia în casa lui pe fecioara Maria. Du în casa ta ceea ce biserica duce în pântecele ei, pe Isus. Cine o să aibă ochii și mintea deschisă o să vadă și o să înțeleagă. Acest lucru nu mai depinde de tine ci de duhul lui Dumnezeu. De aici încolo nu trebuie să faci nimic, încearcă numai să nu pui piedică Duhului Sfânt în ce are acesta de făcut. În acel moment,  tânărul preot a devenit serios, gânditor, oprit brusc din elanul pe care îl avea și-mi spune; am să te rog să-mi fi îndrumător spiritual. Altă greșeală. Uite cum vine treaba, pe mine nu o să mă ai ca îndrumător, dar dacă vrei unul cu adevărat cere-i Spiritului Sfânt acest lucru.Fi umil, coboară-te până la nivelul celui mai prăpădit din sat și lasă duhul lui Dumnezeu să-și facă treaba mai departe.
  Ce a făcut sfântul Iosif nu este lucrarea lui, nu este meritul lui, nu a făcut nimic altceva decât cu umilință să asculte vocea Tatălui. Cum acesta a luat-o pe Maria în casa lui așa să iei și tu biserica în inima ta, să o iubești și să fi umilul ei servitor. Nu o biserică din ziduri, statui sau cler ci aceea formată din mine și din tine, din cei dragi și mai ales din cei pe care nu-i suporți.
 
      Juan Bernardo, preot

Statui

15 septembrie 2015,ora 20:24,parohia Coslada
 
  Nu poate biserica, adică tu și eu, toți creștinii, să trăim fără a fi intim legați de suferințele și moartea lui Isus Cristos. Tot ce se uită cu privire la acest Isus crucificat este o viață în afara creștinătății. Ne-am născut din coasta celui crucificat ca fii ai lui Dumnezeu, curățați de păcat prin sângele fiului său, el este cel care ne-a născut din nou.   Un copil când se naște vine îmbrăcat în sânge și apă de la mama sa.
  Ce spune evanghelia după Ioan când se pomenește de coasta deschisă a lui Isus. Că s-a născut omul nou, o lume care nu are nimic de văzut cu aceasta care ne înconjoară, o lume născută din harul Domnului nu din păcat. Suntem fii grației lui Dumnezeu, după o naștere dureroasă.   Înainte să moară, la ultima cină, Isus spune că simte durerile nașterii, că este speriat, trist, ca și o mamă care urmează să nască. Dar, după ce dă naștere unei vieți noi, nu-și mai amintește de durerea prin care a trecut, este depășită de bucuria de a aduce pe lume o viață frumoasă, strălucitoare. În botez se întâmplă același lucru ca și la naștere: biserica rupe apele în vasul în care se botează copilul. Acest vas este de fapt pântecele bisericii de unde ne-am născut noi cu toții ca fii ai lui Dumnezeu. Creaturi noi care nu au nimic de văzut cu această lume.
  Suntem numai în trecere, ne folosim de lucrurile de care avem nevoie. Ceea ce nu este necesar este deja păcat spunea un vechi părinte. Sfânta Tereza spune: cu Dumnezeu singur și ai tot   ce-ți trebuie. Însuși Isus ne zice: nu numai cu pâine trăiește omul și aici implică toate lucrurile materiale ci cu cuvântul lui Dumnezeu care este el, Isus.  Aici ai pe fiul tău și se referă la omul care s-a născut din durerea lui, fără pată. Aceștia suntem noi așa cum ne-am născut prin botez, fără pată, fără păcat. După aceea avem noi grijă să ne murdărim, pentru că natura umană este rănită. Ca un copil care nu știe ce face are tendința de a se răni, de a se murdări, de a cădea. Pentru aceasta este bine ca de fiecare dată să încercam să acumulăm cât mai multe cunoștințe despre viața lui Isus, numai așa o să ne putem menține în picioare și să trecem prin viață cu mintea plină de înțelepciunea lui Dumnezeu. Nu cu înțelepciunea acestei lumi care ne face să ne împiedicăm mereu, să ne rănim singuri sau să lovim pe alții.
  Să stai drept lângă crucea lui Isus înseamnă să ai compasiune față de ceilalți. Isus a fost pus pe cruce în numele lumii întregi și dacă îmi este indiferentă durerea cuiva înseamnă că sunt în afara influenței crucii. Maria era la picioarele crucii chiar dacă în realitatea de atunci, ca femeie nu avea ce căuta în locul unde bărbații făceau legea. La picioarele crucii poți fi chiar și atunci când nu există niciuna pe o rază de kilometri. În alte evanghelii spuneau că femeile priveau de departe, de fapt așa era dar din punctul de vedere al lui Dumnezeu acestea erau în picioare împreună cu crucea. Istoria spune că lângă cruce nu erau decât soldați, marii preoți, scribi, puternicii acelei lumi iar femeile departe. Nu lăsau să se apropie, nici măcar pe mama lui. Noi, biserica dacă vrem ca lumea să ne creadă, trebuie să fim uniți cu orice inimă în suferință și aceasta pentru că ar trebui să știm că în toată durerea cuiva este un Isus crucificat. În acest moment continuă să fie pe cruce. 
  Majoritatea creștinilor, mai ales când cu procesiunile, spun că le fac din credință. În săptămâna mare, când au loc tot felul de manifestări, procesiuni cu mulțimi de oameni, aceștia sunt atenți doar la fecioara durerilor, un manechin de ghips îmbrăcat, sau alte statui de isuși căzuți sub cruci. Nu știu că acea fecioară de lut nu este oglinda bisericii. Eu trebuie să fiu cel care îl acompaniază pe Cristos în suferință, cel care continuă să fie crucificat în toți răstigniții pământului, creștini sau atei, fii ai lui Dumnezeu toți.  
  Maria îl are pe unicul născut și acesta pus pe cruce. Spun Scripturile că ar trebui să iubim ca și cum acel care suferă, indiferent cine ar fi, răstignit sau renegat de toți este de fapt fiul meu.  Într-o poză  pe internet era o procesiune într-un sat, cu multă lume care se îmbulzea să atingă măcar cu un deget carul alegoric cu flori și statui, iar într-un colț, singură, la ușa unui magazin o cerșetoare așezată pe asfalt. Dacă noi numim aceasta credință ne înșelăm, demonstrația de credință nu se face împingând în stânga și în dreapta să ajungi cât mai aproape de statui și flori. Când te simți câteodată așa cum ar cădea cerul peste tine, dacă biserica nu te privește cu duioșie înseamnă că acea biserică ce tu o știai alături de tine nu este creștină. Poți asculta liturghii în fiecare zi și să plângi de emoție la vederea unor procesiuni, aceasta nu este credință.
  Hai să fim clari, coerenți, cum spune sfântul Paul: adevărata religie este să fi alături de cel în suferință.   Ne spune și Isus Cristos: când mi-a fost foame mi-ai dat să mănânc, când am fost bolnav m-ai vizitat, când am fost dezbrăcat, când eram la închisoare, când mi-a fost sete. Când a fost aceasta că eu nu-mi amintesc? Când ai făcut-o cu cineva în această situație ai făcut-o cu mine, eu eram acea persoană. Bolnavă, flămândă, însetată, închisă, dezbrăcată. Aceasta o uită de multe ori biserica fixându-se în special pe acele imagini care la urma urmei sunt bucăți de lemn sau hârtie pictate. Imagini ce nu vorbesc, nu aud, nu suferă. Oricât de frumoasă o să fie împodobită o statuie sau o icoană aceasta nu aude și nu vede. Poate să aibă chiar denumirea de făcătoare de minuni, nume de altfel dat de om, poate să se cheme Isus de Medinaceli sau să fie o cruce cu o istorie deosebită. Toate sunt bucăți de lemn puse de noi oamenii pe piedestale la care ne închinăm.
  Este mai ușor să-ți faci cruce trecând pe la o răspântie cu un Isus de tablă ruginită decât să-i vorbești fratelui care te-a supărat ,poate din greșeală cu un cuvânt.   Imaginile ne reamintesc și ne reprezintă, nu zic să nu le porți respect dar să nu credem că aceasta este suficient. N-o să mă uit la fotografia mamei când ea este vie chiar în fața mea. Este de fapt cerșetoarea de care vorbeam mai devreme. La ce mă servește sărutul fotografiei mamei dacă în rest nu-i dau atenție, nu fac ce-i place. Fecioara Maria ne spune: face-ți ceea ce Fiul meu vă cere.
  În zadar ridicăm biserici impunătoare din marmură scumpă dacă ceea ce are ea înăuntru nu este credință. Cam așa este în majoritatea cazurilor.   Creștinii trebuie să se trezească și aceasta să o facă la picioarele crucii. În principal tinerii din ziua de azi, cu atâtea activități și procesiuni ajungem de fapt să acoperim crucea, suferința și moartea. Lăsăm în lumină numai învierea cu strălucirea și cu bucuriile ei. Uităm să spunem că de fapt învierea este a unui răstignit,  așa înviat are încă rănile care au dus la moartea lui. Nu putem să uitam acest lucru.
  Simon îi spune Mariei când Isus era încă mic și-l prezintă la templu la 40 de zile: o sabie o să-ți străpungă inima. Biserica, dacă nu o să învie și ea, nu putem pretinde nimic, o să continuăm să trăim cu acea sabie în inimă pentru durerile de pe acest pământ.  Numai așa o să ajungem credibili, nu cu procesiuni, rituri. Nu spun că este rău să se facă dar nu este suficient ,nu au importanță. Cu o mantie pe tine și cu acele grinzi grele pe umăr cu fecioare și Isuși nu mi se pare a fi o manifestare a credinței. Când pe de altă parte, în viața familiară trăiește un infern, și aceasta o vedem cu toții. Ies îmbrăcați cu haine de paradă să acompanieze o statuie ce nu are în ea nimic în afară de lemn, ghips și ceva vopsea.În schimb nu le arată copiilor lor cum să-l iubească pe Isus cel adevărat, flămând, obosit, descurajat, dezbrăcat. Este realitatea biserici de azi, asta-i ceea ce se vede.
  Biserica nu este Papa, nici călugării și nici preoții, biserica ești tu, sunt eu. Hai să fim acea biserică născută din coasta lui Isus, nouă, fără pată, acea biserică ce suferă alături de cei năpăstuiți moral și material. 

  Juan Bernardo, preot

Surzenia

6 septembrie 2015, ora 12:33,Parohia Coslada

  O să vin chiar eu în persoană spune Dumnezeu prin gura profetului Isaia. O spune și acuma, cuvântul Domnului vine din veci și o să țină pentru totdeauna. Dumnezeu nu măsoară timpul. Isus este prezența permanentă a cuvântului în mijlocul nostru. Cei care trăiți cu frică, cei cu inima strânsă fiți puternici, nu vă temeți, aveți speranță în puterea lui Dumnezeu. Acest verset ar trebui să  ne pătrundă în inimă mai ales într-o lume ca aceasta care deșii încearcă s-o ascundă trăiește cu frică. Motive avem destule, cum deschidem televizorul vedem cum planeta noastră atât de mică, atât de binecuvântată, cum națiuni întregi se abandonează pe ele însele fugind de necaz, de moarte ,de persecuții, de foame de sărăcie, de războaie, de boli. Nu știu dacă acest lucru ne doare ca și cum ar fi propria carne și sânge? Noi trăim aici în mica noastră cetate, încă nu suntem săgetați în inimă de problemele altora, le vedem și atâta tot. Această cetate este Europa, Spania, chiar propria noastră casă.

 Se destramă familii, tineri dezorientați iar noi liniștiți în cuibul nostru, să nu cumva să se atingă cineva de mine că eu sunt creștin, sunt sfânt. Spuneți-le celor slabi de inimă: chiar dea-ți fi în mijlocul a toate acestea să nu tremurați, aveți încredere în Dumnezeu.

 Ce este credința în Dumnezeu? Nu este să crezi că există, și diavolii cred aceasta, ci să-l faci proprietar pe viața ta, pe gândurile și dorințele tale. Să le reamintim și celorlalți cuvântul Domnului, acesta se împlinește întotdeauna în sufletul celui care-l primește. Așa o să poți schimba traseul fiecărei persoane sau familii. În loc să pășească prin deșert arată-i drumul către o oază de verdeață.

 O să se deschidă ochii orbilor spune Isaia. Uitați-vă la Dumnezeul vostru cum vine el în persoană, chiar el. S-a realizat această profeție în Isus Cristos. El este împlinirea tuturor promisiunilor făcute de Dumnezeu omului. Este necesar ca această persoană, Isus Cristos să intre în casa mea, să găsească porțile deschise. Știm foarte bine deschide ușa la toate lucrurile din lumea aceasta, de ce n-am face-o și pentru cel mai bun prieten? Să vină și să fie domnul vieții mele, al familiei mele, vie împărăția ta cum spunem în Tatăl nostru. Să vină acuma împărăția ta, în acest moment, să nu mai conducă cel rău și nici lașitatea inimii mele ci forța brațului tău care face ca deșertul să se transforme în izvoare de apă. Inclusiv deșertul propriului meu suflet. Acest cuvânt al profetului Isaia îmi este adresat mie ,și ție, și celorlalți, și bisericii și lumii întregi.

 De fiecare dată când Dumnezeu ni se adresează nouă prin gura profeților mă gândesc ce legătură are aceasta cu mine. Nu s-a referit numai la surzii din acele vremuri ci și la propria mea surzenie. Ce are de văzut cu mine? Ce trebuie să fac? Exact ca și fecioara Maria care este un model de ascultare, să-mi deschid bine urechile la cuvântul lui Dumnezeu și să spun: da Doamne să se împlinească în mine ,facă-se după voia ta. Nu vreau ca viața mea să fie un deșert, am nevoie de un izvor care nu seacă termine așa cum spune Isus samaritenei; o să fac în tine un izvor de apă vie care să dureze pentru toată viața nu o să trebuiască să mai cauți rezolvarea problemelor umane ,cele ale propriului suflet, însă și existența ta. Discipolilor le spune să nu se preocupe atâta de cum o să se îmbrace nici ce o să mănânce, nici pe cine o să invite la masă. Preocupați-vă pentru împărăția lui Dumnezeu, pentru izvorul vieții. Dacă nu este viață înăuntru, tot ce este pe dinafară, în ciuda luxului debordant nu ne face decât mai slabi decât înainte și aceasta pentru că termină cu moartea.

 Cine este acest izvor? Isus și cuvântul său. Dacă acest cuvânt te pătrunde o să fie un izvor nesecat de viață. Nu o să mai ai o inimă uscată de frică și țeluri neîmplinite, o să iasă din ea o bucurie care numai Isus ți-o poate da. În ultima zi Isus le spune apostolilor: vreau ca bucuria mea să fie în voi și să dureze pentru totdeauna , nimeni să nu poată să vi-o ia. Când vezi o societate, o familie, un om fără speranță, totul se poate recupera spune Domnul. Am o căsătorie deșertică, lipsește dragostea? Isus Cristos poate s-o schimbe ,să fie readusă la viață. Nu ajunge numai să te îndrăgostești, trebuie să te deschizi complet, să te dăruiești total așa cum a făcut-o Isus pentru mine.

 Plăcerea mea este în voi, nimic să nu vă sperie, brațul lui Dumnezeu este mai puternic decât toate minunile la un loc din toată istoria. El este istoria. În mâinile cui mi-am pus eu viața? Am garanția că în cel ce-mi pun speranța, în omul din carne și oase o să transforme deșertul meu într-o oază? Nu.

 Isus vindecă un surd când acesta îi cere să-și pună mâinile. Ce este aceasta de a pune mâinile? Când la un copil de exemplu i se pun mâinile pe cap i se dă o siguranță că nimic nu i se poate întâmpla, că eu sunt cel care îl voi apăra de orice fel de necaz. Ești ca și sub un acoperiș de binecuvântări. Tot așa Isus să-și pună mâinile peste viața ta, să-ți desfunde urechile așa încât cuvântul lui Dumnezeu să-ți inunde mintea.

 Să fim clari dragi creștini. Duminecă după duminecă, zi după zi acel cuvânt aduce viață, viață care s-ar putea dezvolta în mine .Dacă nu se întâmplă așa înseamnă că sunt surd, cuvântul nu intră iar dacă nu intră nu pot nici să vorbesc. Surdul din naștere este și mut, poate să scoată numai sunete dezarticulate, gemete, pentru că nu are tonalitatea cuvântului. Cum vei putea răspândi cuvântul lui Dumnezeu dacă tu nu-l auzi?

  Isus în această evanghelie primul lucru cel face este să separe persoana respectivă, surdul, de îmbulzeala celorlalți. În mijlocul unei mulțimi nu se poate vorbi, nu poți comunica cu celălalt, un suflet nu se poate deschide către celălalt. Pot să fie murmure, strigăte, multă vorbărie, chiar lecții profunde de religie dar pentru a discuta cu cineva o chestiune atât de serioasă cum este surzenia nu este locul potrivit.

  Să ne obișnuim cu liniștea, mai ales cea intimă, personală. Dacă nu, va fi greu să auzim cuvântul lui Dumnezeu. Imediat ce ieșim pe poarta bisericii zgomotul făcut de lume o să te facă să uiți cuvântul iar acestuia îi va fi greu să prindă viață în tine. Și așa o să continui să fi un deșert cum erai înainte de a intra.

  Dacă Isus cu degetele și cu saliva îți va desfunda urechile acolo înăuntru au să rămână amprentele lui. Este Isus care-ți atinge urechea atunci când se proclamă cuvântul, el vrea să intre în tine ca și cuvânt. Dacă eu nu mă împărtășesc cu cuvântul lui Dumnezeu nu am cum să mă împărtășesc cu trupul lui Isus. M-a putut face să aud numai în momentul în care m-a separat de lume. Lume care cu zgomotul ei mă asurzește, nu mă lasă să gândesc.

 Mă surprinde faptul atunci când cer să vină cineva să țină ore de religie cu copiii răspunsul este unanim: părinte, eu nu știu ce să le spun. Nu ști să vorbești? Toată viața ta religioasă ai fost surd, nu ai auzit și nu ai înțeles nimic? Cunosc foarte mulți surzi care din momentul botezului nu au mai venit să asculte cuvântul care aduce viață. De asemenea cunosc surzi care aud foarte bine duminică de duminică. Ce vor spune ei la rândul lor propriilor fii? Nimic. Nimic în care să fie vorba de adevăr, de speranță. Să nu trăiască așa cum spune Biblia ca niște asupriți ai acestei lumi. Își găsesc refugiul în muncă, în fotbal, în droguri, în orice numai în credință nu.

  Dacă nu ști să vorbești de Dumnezeu cere-i acestuia să te ferească măcar de tot ce te împiedică să auzi cuvântul său, să răsune în tine cu forța care ți-o dă Duhul Sfânt. Deschide-mi Doamne auzul și fă să se împlinească în mine azi, acuma ceea ce ai în plan cu mine. Pune-te Doamne în mijlocul căsniciei mele, fă ca fii mei să crească în adevăr, acesta o să-i întărească. Sunt ca niște lăstari tineri, ca niște mlădițe iar tu ești arborele în care se pot altoi. Tu Isuse.

  Sunt eu, Isus în persoana care face să izvorască în viața ta o bucurie de nedescris. Această persoană poate fi mama, tata, un copil mic sau unul nenăscut încă, poate fi un prieten, un dușman. Mesajele Domnului nu vin întotdeauna pe calea cea mai scurtă. Și în tine pot fi Isus atunci când ești tu cel care udă sufletul arid al celui de lângă tine. Chiar atâta de greu este să-i spui: lasă-te purtat pe umerii lui Isus, el este infinitul.

 Juan Bernardo, preot

Legea

20 septembrie 2015,ora 12:31,parohia Coslada

  Tu Doamne plătești la fiecare după merit am repetat cu psalmul de azi. Și în apocalipsă se spune aceasta, este și ceea ce sfântul Paul a scris în această carte către romani. Ne-am putea pune această întrebare pe care a pus-o sfântul Petru la Isus: cine se poate mântui? Prin propriile puteri nu, dar am încredere în milostivirea lui Dumnezeu și aceasta pentru că Isus este darul nemăsurat pe care Tatăl ni l-a făcut. Paul a mai spus în altă scrisoare a sa: dacă a fost o abundență de păcate și harul Domnului a fost din belșug. Dacă pentru un singur om au murit toți, tot prin unul singur o să fim mântuiți, desigur cei care vor accepta mila Domnului. Aceasta nu se impune.Acest har de mântuire este un cadou al lui Dumnezeu,ni-l dă gratis fără să ceară nimic în schimb, trebuie doar să-l accepți.

  Sfântul Paul spune așa cum zicea și Ioan Botezătorul când a început să predice că securea este la baza copacului și că Dumnezeu o să vină ca un judecător neiertător. Avea dreptate. Aceasta dacă Dumnezeu trebuie să împartă dreptatea după legile omenești. Minunea de care pomenește sfântul Paul este că bunătatea Domnului este cea care ne împinge către convertire și aceasta este deasupra oricărei judecăți.

  Cine o să-l salveze pe om, cine este drept în fața Domnului?

  Ioan Botezătorul a văzut că Isus începea a predica diferit de cea ce spunea el. Era o predică ce invita la convertire cu bucurie pentru că sosea împărăția lui Dumnezeu. Ioan a început să se îndoiască dacă Isus este Mesia sau nu. O îndoială atât de mare încât  în momentul în care era închis acesta trimite doi din discipolii săi să-l întrebe pe Isus: ești tu sau trebuie să așteptăm pe altul? Isus vine cu un discurs evanghelic, adică de bunăvestire, de veste bună pentru acele suflete obosite, neliniștite care nu mai rezistă sub povara păcatului. Acestea erau după cum spuneau legile lui Moise, după leviți, după legile templului, după rabini bune de plată sau puncte negre care nu se puteau șterge decât prin pedeapsă. Isus vine și le spune fariseilor, atât de meticuloși în respectarea riturilor, în respectarea legilor.  

   La zeciuiala din mentă și din grâu, cea mai mică abatere era urmărită. Dreptatea și demnitatea omului însă nu aveau importanță.Se pierdeau în lucruri fără importanță și uitau de cele cu adevărat importante cum sunt cele ale sufletului în fața lui Dumnezeu. Se înfruntă cu ei, unul îi spune: și noi greșim? Era un om al legii. Între ei erau și farisei cu frica de Dumnezeu, persoane bune dar Isus încerca să-i lumineze, să le arate ce este cu adevărat important în relația cu Tatăl. Această relație trebuie să se bazeze pe adevăr, să poți sprijini inima pe umerii lui Isus. El însuși spunea: veniți la mine toți cei obosiți și sătui de jugul omenesc.V-au încărcat pe umeri legi și precepte, cu norme imposibil de urmat dar nu vă ajuta nici măcar cu un deget. Ne place  vedem să imaginea bunului păstor, de fapt printre primele care au fost pictate cu Isus. Este când acesta duce pe umeri oaia rănită, obosită, pierdută. Isus este întotdeauna gata să te ducă, ești tu acela care decizi dacă vrei sau nu.

  Cine poate să te reprezinte în fața Tatălui pe tine, un păcătos, ca un om drept și curat? Nu ai fost niciodată curat și nici drept în măsura în care să poți sta în picioare în fața lui Dumnezeu. Ne naștem în păcat, deja venim cu un defect din fabrică. Numai Isus te poate prezenta Tatălui ca inocent, fără păcat, el te-a curățat de aceste rele când era pe cruce. Pentru aceasta îl iubim și avem încredere în el. Nu se poate să trădezi pe cineva care și-a dat viața pentru tine. Cei care l-au crucificat aveau dreptate, desigur după legile omenești. Dreptatea și judecata lui Dumnezeu însă nu funcționează așa.Legea lui Dumnezeu este să-l asculte pe criminal și să-i spună: azi o să fi cu mine în împărăția cerurilor. Aceasta este justiția lui Dumnezeu.

 Aceste versete din scrisoarea lui Paul către romani este animată de disputele pe care le aveau discipolii creștini care veneau din sânul poporului iudeu și cei care veneau din zona păgână. Era greu de digerat de către creștinii iudei că și alte popoare se pot mântui, popoare care nu au fost alese de la început ca fiind cel ales de Domnul. Nu puteau să-și dea seama în ce consta bunătatea lui Dumnezeu. Dacă s-a ales un singur popor la început nu a fost ca acesta să fie unicul moștenitor al raiului ci pentru ca în acest popor să se manifeste mesajul lui Dumnezeu. Și aceasta pentru toată umanitatea și de-a lungul întregii istorii. Toți oamenii încap în brațele largi ale lui Dumnezeu, trebuie numai să te lași îmbrățișat. A fost poporul iudeu ales să ducă cunoașterea lui Dumnezeu în toată lumea, și acest lucru este demn de laudă, dar să nu uităm că același popor a fost constant de asemenea în a fi rebel față de cel care le purta atâta grijă. Atunci de ce te opui ca alții să vina și să facă parte din cei mântuiți? Cine ești tu ca să poți decide aceasta? Istoria de mii de ani ca popor ales nu te pune pe scaunul judecătorului, Dumnezeu are planul lui.Toate sufletele care vor să se mântuiască trebuie să aibă posibilitatea să o facă.

  Convertirea, cum spune sfântul Paul începe prin umilință. Cine sunt eu ca să mă viziteze Domnul? Oare am mai multe drepturi pentru că fac parte dintr-o biserica sau alta? Totul este dar de la Dumnezeu,să nu-l risipim pe dispute că cine este din poporul lui și cine nu. Toți suntem chemați, fiecare pe limba și după înțelegerea lui, cine sunt eu să spun care este și care nu este poporul lui Dumnezeu? Cine poate fi atât de sigur pe el că face parte din poporul ales și să nu ai milă de ceilalți, indiferent de țara de unde vine și religia care o are? Dacă Domnului i s-a făcut milă de mine nu pot judeca lucrarea lui în cealaltă persoană. Toți oamenii sunt așa ca și mine, fii lui Dumnezeu. El ne-a modelat din lut și ne-a dat viata la toți, nu mă pot ridica peste ceilalți frați ai mei numai pentru că eu am avut norocul să cunosc istoria poporului lui Dumnezeu. Sunt mulți care nu au avut această șansă. Sunt sigur că și pentru ei Tatăl are pregătită calea.

  Să trăim aceasta convertire ca un adevăr suprem. Să nu ne facă aceste legi și rituri care sunt toate omenești să ne pierdem în lucruri minuscule, fără nici o importanță în fața lui Dumnezeu și să le uităm pe cele importante: iubirea de aproapele și umilința. Domnul caută suflete avide de amorul său flămânde de pace și milă.

    Juan Bernardo, preot